Zonele crepusculare ale simțirii – de Ilinca Bernea

Standard

https://bel-esprit.ro/zonele-crepusculare-ale-simtirii/

Fiecărui iubitor de Nietzsche cred că îi place altceva la el. Pe mine mă încântă spiritul romantic, faptul că la el apare, mai limpede decât la alți filosofi, uniunea dintre animal și zeu în formula sufletului, fuziunea dintre corp și spirit, conviețuirea îngerilor cu demonilor în substraturile adânci ale ființei. Gândirea lui cultivă paradoxul și simbioza elementelor pe care filosofiile raționaliste le definesc drept antonime sau, în tot cazul, separate radical.

Contrar a ceea ce majoritatea teoriilor culturale afirmă, antichitatea nu era chiar așa de solară, iar opera lui Nietzsche dezvăluie un culoar secret care leagă romantismul cu toate ”obscurnatismele” lui de patimile anticilor.
Ca și la antici, în opera lui, sufletul are o identitate și, prin urmare, o predestinare, o vocație anume. El nu are liber arbitru, nu poate iubi pe oricine, nu poate detesta pe oricine, are o traiectorie de destin de la care nu se poate abate. Sufletul este practic un punct nodal al universului sensibil, o răscruce unde se intersectează toate datele care compun existența cuiva.

Nietzsche explorează zonele crepusculare ale simțirii, cele de care se leagă în cea mai mare măsură, vocația estetică și implicit erotică a unui om.
”Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului”. (Dincolo de bine și rău)

Și tot el ne dezvăluie, implicit,  filonul ”romanic” al legendelor antice.
Sufletul se naște sub semnul melancoliei: totul în lume e pieritor. ”Nașterea tragediei” are loc odată cu primele licăriri de conștiință estetică și cu primele suferințe pe care omul le-a resimțit melodic.

Care este, în fond, mesajul muzicii? că frumusețea doare (prin mortalitatea și efemeritatea ei) mai mult decât orice altceva.
Nu întâmplător splendoarea chipurilor din tablourile renascentiste inspiră mai multă melancolie decât atmosfera apăsătoare din romanele lui Kafka, decât sărăcia din cărțile lui Joyce, decât depravarea lumii descrisă de cărțile lui  Kerouac sau sărăcia interioară a personajelor lui Houellebecq.

Tragismul e doar în relația sufletului cu frumusețea pentru că ea este singurul lucru care poate fi pierdut.
Iubirea, în ceea ce are anestetic, e transcendentă.

Religiile care caută să gestioneze sursele de exaltare și suferință ale sufletului pun sub însemne demonice dragostea, care are fundamente estetice (cultivă lirismul senzorial), și artele. Artiștii sunt considerați proscriși în mediile profund religioase.

Viața, în ceea ce are anestetic, e dramatică, dură, sumbră, zbuciumată. Tragică e doar melancolia care e suflul frumuseții risipite și sentimentul unui neajuns vital, al unei neîmplini perpetue, foame de splendoare și de plenitudine intangibile.

Sufletul e condamnat așadar să rătăcească prin lume neîmplinit, flămând și însingurat. Dacă religia îi oferă alinare în rugăciune și în bunătate, în oferta de a trăi în prezent și în eternitate, literatura, arta și filosofia romantice îi oferă salvarea în dragoste.

În buna tradiție a romanticilor Byron, Keats, Huho, Shelley, Eminescu sufletele pereche, deîndată ce se întâlnesc, capătă o clarviziune.
Iubirea le ridică un strat de ceață de pe ochi și îi aduce în stare de trezie. Toate metaforele îndrăgostirii din antichitate până la începuturile modernității invocă această ”iluminare” subită.
Îndrăgostitul capătă puteri și acces la un tip de cunoaștere misterioasă, nu prin obscuritate, ci dimpotrivă prin faptul că e directă, implicită.

Din milioane de oameni se întâmplă să vezi într-o lumină transfigurată unul care îți pare neînchipuit de frumos și de aproape. Te vede și el în același mod, ca și cum ar fi căzut un strat de piele de pe simțuri, o cortină opacă. Acest fapt incredibil care e reciprocitatea, în condițiile în care în mod obișnuit te simți pierdut într-o mare de străini și nimeni nu te atrage, e cea mai fantastică putere a naturii sau a ceea ce se ascunde, poate, dincolo de ea.

Se deschide o fereastră acolo unde lucrurile par de nepătruns și vezi prin ea, intri în lumea celuilalt ca într-o casă și în memoria lui ca în arhivele propriilor amintiri.

Se spune că sufletul e memorie, un fel de cutie neagră. Când iubești, țâșnesc din ea tot felul de imagini, sunete, stări, iubirea unifică nu doar prezentul și viitorul a doi oameni ci și trecutul lor. Îl vezi pe celălalt în toate vărstele, posturile, ai acces neîngrădit la conținutul acelei cutii. Toți știm că se poate, dar nimeni nu poate explica de ce și cum….

Durerea împărtășită te apropie la fel de mult de unul altul ca și voluptatea. Intimitatea e o dimensiune secretă pe care o deschid doar sublimul, umorul particular și intensitatea împărtășite.
Ceea ce reușește să facă pasiunea din îndrăgostiți e că le amestecă destinele, stările, rănile, adevărul lăuntric, durerea face ca sufletele să fuzioneze în aceeași măsură ca și extazul.

I-am cerut să-mi dea durerea lui și a spus nu pot… dar acel nu pot avea legătură doar cu eliberarea de ea, căci o port în mine neîntrerupt și nu de atunci, ci din prima clipa, din momentul în care am știut că mi-e dat să îl iubesc în pofida oricărei rezistențe sau judecăți.

Nu poți transcrie în cuvinte limba fiecărui suflet anume, ci doar ceea ce au toate în comun.  Orice poem e un loc comun, un bun anonim, indiferent cine i-a fost muză. Taina ființei care l-a inspirat o cunoaște doar poetul.

Sufletul poate vedea totul limpede, poate anticipa, poate descrifra și citi tot destinul altuia în gesturi, în străfundul privirii, în pauzele dintre cuvinte, în  timbrul vocii,  în emoțiile care unesc sufletul cu corpul,  dar nu poate vorbi despre asta. Blestemul lui este să nu poată comunica niciodată secretul iubirii, să-l poarte cu el prin lume, în cea mai deplină singurătate.

Nu cred că poate spune cineva dacă iubirea anulează singurătatea sau mai rău o adâncește. Chiar și atunci când e împlinită, e un destin care te izolează de lume.

250 de ani

Standard

viața se mișcă strâmb, înainte,
ce coji de nucă și ce morminte
un far se stinge, unul se-aprinde
doruri profane și doruri sfinte

o sărutare prin arse dureri
de pretutindeni, de nicăieri
ni se aprind vâlvătăi de păreri
astăzi și mâine vor fi ca și ieri

stai comod dacă vrei, dar la fel poți să pleci
vârsta îmi este două sute cincizeci
să rămâi, să iubești, să durezi sau să treci
vârsta îmi este din nou douăzeci

totul vine prin vis ca un abur străin
umbre și fapte ce pleacă și vin
dar iată pe ape un foc și un chin
să curețe zgura în zbor alcalin

gândul cel greu duce gândul ușor
cum și gustul cel dulce în cel acrișor
mintea condamnă ca un inchizitor
inima deapănă vrednic fuior

viața se mișcă lin, înainte,
ce de cununi ne vin prin morminte
un far se stinge, unul se-aprinde
doruri profane și doruri sfinte

Nichita Stănescu – Fin de saison

Standard

BEAUTY WILL SAVE THE WORLD

J’étais si attentif
que le soir s’éteignait sur les coupoles
et que les sons gelaient à mes côtés,
se changeant en colonnes spiralées.

J’étais si attentif
que le flottement ondoyant des odeurs
s’affaissait dans l’obscurité
et que je me sentais comme si
je n’avais pas éprouvé le froid, jamais.

Soudain
je me suis réveillé si lointain
et si étranger,
déambulant derrière mon visage,
comme si, du relief insensé de la lune,
j’avais revêtu mes sens.

J’étais si attentif
que
je ne t’ai pas reconnue, et il se pourrait
que tu viennes encore,

chaque heure, chaque seconde,
et que tu passes à travers mon attente d’autrefois
comme à travers le spectre d’un arc de triomphe.

*

Sfarsit de anotimp

Eram atât de atent,
încât se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele înghetau în jurul meu,
prefacându-se-n stâlpi rasuciti.

Eram atât de atent,
încât plutirea ondulata-a mirosurilor
se prabusea-n întuneric
si parca niciodata…

View original post 216 more words

Roger Milliot – Je me forçais à naître chaque jour…

Standard

BEAUTY WILL SAVE THE WORLD

Je me forçais à naître chaque jour
Dans l’innocence provoquée
Et je finis par naître tout à fait
A jamais lié à ton apparition
Ce fut comme au jour premier
Tu séparas ténèbres et clartés
Tu séparas le doute et l’accord
Tu inventas mon premier mot
Et tous les autres que j’apporte
Pour que s’accomplisse l’oracle
Que toutes choses soient multiples

A l’orée des signes j’avance
Sans cailloux de pain blanc
Pour dévider ma route
Mes souvenirs
Au long des jours,
Ton sillage cousu dans la mer
Ton rire dans la montagne
Notre folie au creux de l’arbre
Déjà tout d’enchantement
Pour une simple, simple vie.

Mars 1967

***

Roger Milliot (1927-1968)Quelque plus haut accèsQui ? (Mòstra del Larzac, 1969)

View original post

sincerități de lut (sssnakes)

Standard

Ce mă atrage uneori – rareori, slavă Domnului – la șerpii umani este, pesemne, plăcerea de expansiune a cunoașterii și dorința de a-mi ranforsa rezistența și claritatea viziunii psihologice asupra relaționării cu răul, cu înșelătoria și amăgirile firești ale schemelor de existență. De fapt, este vorba de întărirea în dialogul cu propria umbră căci, dacă ajung prin voință personală în proximitatea acestor indivizi (ba chiar resimțind plăcere), atunci ei oglindesc, fără doar și poate, ceva ce încă se mai găsește întunecat în sinele meu. Aroganța lor, subliniată de o detașare impusă și de acea viclenie imposibil de ascuns a ochilor este, pentru mine, inofensivă și neimpresionantă; târâișul îi împiedică a mușca din ceea ce este “înalt”, căci cu adevărat nu se pot ridica (câtă vreme interesul material îi ține în cursă) la înălțimea binelui divin. Și totuși, o simpatie pentru inteligența lor omenească resimt (la fel cum simt îngăduință pentru neputințele mele), chiar dacă rostul întâlnirilor cu ei rămâne, în mod esențial, dezvoltarea personală și apoi, îndepărtarea firească de modelul flămând de materie, de care mă dezic în orice clipă.

anatrees

sisteme & stuff

Standard

Ce trista iluzie si ce insulta la adresa vietii este sa consideri ca poti ajuta pe cineva fara sa respecti emotia. Vad oameni ingrozitor de supusi cliseelor de calitate, ascunzand cu grija realitatea in spatele grimaselor de lux, fara sa stie ca, in “fond”, ei insisi sunt cei manipulati si lent ucisi de “forma”. Vad abilitatea franghiilor de marionete, capcana bunavointei false si vad, apropiindu-ma cu o naivitate care ma aseamana in sfarsit cu copilul meu interior, minciuna camuflata in tamaduitor al ranilor lasate de adevaruri.

Între cuvinte și fapte

Standard

Faptele pot cuprinde în ele cuvinte, pe când cuvintele nu conțin în mod necesar și fapte. 

Vorbind atât de mult despre bunătate, nu mai ai timp să fii bun. Pălăvrăgind despre echilibru, îl pierzi mai ușor decât îți dai seama. Vorbind despre iubire, demnitate, spirit – sună didactic, filozofic, convingător dar parcă puțin amăgitor și insuficient. Sub cascada cuvintelor mă abandonez de mii de ori, mă îmbăt și cred în sublimul exprimării, cred în forța creatoare a călătoriei de idei dintre mine și ceilalți. Ceva însă mă împiedică să rămân mult timp în starea de bine dată de un cuvânt și caut altele, ca și cum aș vrea să umplu mereu câte un nou pahar cu ambrozie.

Faptele, în schimb, mă încântă diferit, într-o manieră mai puțin entuziasmantă dar mult mai solidă și mai transformatoare. Ele mă obligă să nu mă ascund, mă păstrează în căușul lor și mă arată într-o oglindă care nu minte, oricât de inspirațional sau aberant mi-ar fi discursul. Faptele îmi sunt identitate într-o măsură mult mai mare decât ceea ce rostesc sau scriu sub impulsurile tic-tac-urilor bezmetice ale firii. Iar oamenii pe care i-am căutat, pe care am dorit să-i merit și să-i păstrez în viață au fost cei ale căror fapte au avut glas și hărnicie. Expunerea unui sentiment te poate înfiora, dar nu te scoate din peșteră. Străduința însă, cred că da.

De-a lungul deceniilor m-am avântat în zboruri de cuvinte pentru ca apoi să părăsesc natural ceea ce mă înflăcărase. O carte, un personaj, un om, o idee, o utopie, o speranță, am îmbrățișat, am inspirat, am iubit, am crescut, am vindecat, am părăsit, am trecut în uitare. Dar, în mod esențial, edificiul vieții l-am construit cu cei întru iubirea cărora am putut să exist dincoace de iluzie, în acțiune. Un visător care a ales să nu se bazeze pe vise.

Este, bănuiesc, o falsă idee că devenim liberi prin gândurile și cuvintele noastre. E incompletă această afirmație, căci libertatea ne așteaptă, de fapt, în spatele faptelor și în confruntarea cu consecințele acestora. Iar dacă zborul prin cuvinte mi-a fost călătorie în infinit, trebuie să mărturisesc că încă mă intrigă și mă preocupă acest lucru. Ce a fost? Slăbiciune sau sensibilitate? Căutare a înaltului sau înlănțuire în năluciri? Spirit liber și rebel sau ușuratic și mediocru? O nouă eră se insinuează vieții mele cu o nouă certitudine: căutarea inocenței – și implicit a veșniciei – nu se află atât de mult în exprimarea acestora, cât mai degrabă în ceea ce eu înfăptuiesc pentru ele.

Dar, până la stările desăvârșirii, mai am drum lung. Este încă nevoie să traversez și să-mi trăiesc sinele prin fiecare dintre paradoxurile lui: normal și nebun, bolnav și puternic, solitar și căutător de oameni, egoist și generos, confirmat de fapte și … cheltuit de cuvinte.

betweenwordsandfacts