Faptele pot cuprinde în ele cuvinte, pe când cuvintele nu conțin în mod necesar și fapte. 

Vorbind atât de mult despre bunătate, nu mai ai timp să fii bun. Pălăvrăgind despre echilibru, îl pierzi mai ușor decât îți dai seama. Vorbind despre iubire, demnitate, spirit – sună didactic, filozofic, convingător dar parcă puțin amăgitor și insuficient. Sub cascada cuvintelor mă abandonez de mii de ori, mă îmbăt și cred în sublimul exprimării, cred în forța creatoare a călătoriei de idei dintre mine și ceilalți. Ceva însă mă împiedică să rămân mult timp în starea de bine dată de un cuvânt și caut altele, ca și cum aș vrea să umplu mereu câte un nou pahar cu ambrozie.

Faptele, în schimb, mă încântă diferit, într-o manieră mai puțin entuziasmantă dar mult mai solidă și mai transformatoare. Ele mă obligă să nu mă ascund, mă păstrează în căușul lor și mă arată într-o oglindă care nu minte, oricât de inspirațional sau aberant mi-ar fi discursul. Faptele îmi sunt identitate într-o măsură mult mai mare decât ceea ce rostesc sau scriu sub impulsurile tic-tac-urilor bezmetice ale firii. Iar oamenii pe care i-am căutat, pe care am dorit să-i merit și să-i păstrez în viață au fost cei ale căror fapte au avut glas și hărnicie. Expunerea unui sentiment te poate înfiora, dar nu te scoate din peșteră. Străduința însă, cred că da.

De-a lungul deceniilor m-am avântat în zboruri de cuvinte pentru ca apoi să părăsesc natural ceea ce mă înflăcărase. O carte, un personaj, un om, o idee, o utopie, o speranță, am îmbrățișat, am inspirat, am iubit, am crescut, am vindecat, am părăsit, am trecut în uitare. Dar, în mod esențial, edificiul vieții l-am construit cu cei întru iubirea cărora am putut să exist dincoace de iluzie, în acțiune. Un visător care a ales să nu se bazeze pe vise.

Este, bănuiesc, o falsă idee că devenim liberi prin gândurile și cuvintele noastre. E incompletă această afirmație, căci libertatea ne așteaptă, de fapt, în spatele faptelor și în confruntarea cu consecințele acestora. Iar dacă zborul prin cuvinte mi-a fost călătorie în infinit, trebuie să mărturisesc că încă mă intrigă și mă preocupă acest lucru. Ce a fost? Slăbiciune sau sensibilitate? Căutare a înaltului sau înlănțuire în năluciri? Spirit liber și rebel sau ușuratic și mediocru? O nouă eră se insinuează vieții mele cu o nouă certitudine: căutarea inocenței – și implicit a veșniciei – nu se află atât de mult în exprimarea acestora, cât mai degrabă în ceea ce eu înfăptuiesc pentru ele.

Dar, până la stările desăvârșirii, mai am drum lung. Este încă nevoie să traversez și să-mi trăiesc sinele prin fiecare dintre paradoxurile lui: normal și nebun, bolnav și puternic, solitar și căutător de oameni, egoist și generos, confirmat de fapte și … cheltuit de cuvinte.

dintre toate meleagurile, reale sau imaginare, cea mai profund caracteristica mie, fundamentala si desavarsita matca a vindecarii, a ramas mereu carapacea, cu tot ce a insemnat vreodata aceasta. sa ma odihnesc dupa marile pierderi. sa ma refac dupa inerenta greseala. sa regenerez zborul si maretia sufletului. sa-mi asum trasatura de care ma scarbesc si s-o acopar cu voalul iertarii de sine. sa ma dezic de ceva ce am crezut cu forta de cascada, daca asa mi se arata adevarul. sa ma trezesc din betie. sa destind pumnii ce fusesera stransi ca pentru a (ma) lovi. sa-mi planific si sa-mi visez echilibrele viitoare, sa-mi presimt lectiile despre inaltarea deasupra materiei. sa merg catre tinta mea preferata, “caminul” imaterial al clipei in care iubesc intreaga fiinta, cu lutul si cu stelele ei, deopotriva. sa ma aprind in rugaciune, mai degraba decat in parjolul materiei. sa fiu acasa si, dupa ce voi fi daruit iubirea celor care au nevoie de ea, sa inchid usa si sa deschid canalul Tainei de a apartine numai intr-o foarte mica masura acestei lumi.

Nimic mai firesc (și prin aceasta, mai încântător) decât să ignori adevărurile general valabile, să greșești dacă așa îți cere creșterea, să nu confunzi bunătatea cu negarea curgerii naturale către delta proprie. A nu-ți ascunde esența, a refuza perfecțiunea unui principiu străin ție și a avea tăria de-a îndura consecințele. Ce deliciu al durerii și, în final, ce victorie asupra limitei.

Ana ~ photo from another life.

Existențialismul unora, atât de opus transcendentalismului meu de fond, nu m-a atras și nici nu m-a dezgustat decât în măsura în care m-am apropiat sau m-am îndepărtat de mine însămi și doar atât cât să pot descoperi noi metode de regăsire și împăcare cu adevărurile din subteranele proprii. În ciuda marilor diferențe, iubirea rămâne totuși singurul liant posibil între doctrinele lumii, precum tot ea este singura care, cu eforturi considerabile, mai poate lega beciurile de ceruri.

între straturi de pământ
oasele își cer durerea
carnea leapădă ce-i sfânt,
culegând din praf, plăcerea

încordându-și masca ternă
ca un lup pândind o pradă,
umbra ți-e culcuș, și pernă
însă cerul nu-i arcadă

până când, ca fulger, dorul
te va smulge din strânsoare
și-ți va pune-n aripi zborul
și în carne, o ninsoare.

Asezându-te în chilia ta, aduna-ti mintea si gândeste-te la ceasul mortii. Priveste atunci la moartea trupului, întelege întâmplarea, ia-ti osteneala si dispretuieste desertaciunea din lumea aceasta, atât a placerii cât si a straduintei, ca sa poti sa ramâi nestramutat în aceeasi hotarâre a linistii.

(Despre retragere, Evagrie Ponticul, Filocalia)

Via Alda Merini – De l’espace…

Space space I crave, all the space
to sweetly move, wounded;
I crave space to sing to grow
fall and leap across the ditch
of divine wisdom.
Space give me space
so I may unleash inhuman cries,
that cry of silence of the years
I touched with my own hand.

********

De l’espace, je veux de l’espace, tant d’espace
où me mouvoir, blessée, avec une douceur infinie
je veux de l’espace pour chanter, croître
errer, sauter le fossé
de la sagesse divine.
De l’espace, donnez-moi de l’espace
que je pousse un cri inhumain
ce cri de silence que pendant si longtemps
j’ai touché du doigt.