ce frumos erai în visul acela cu scările rupte

în goană pe scara ta ștergând cu furie urmele nimicind fiecare treaptă din spate așa te-am visat așa mi te-amintesc pe tine ochiule albastru al ieșirii din ocnă ochiule mai mare ca viața mai trist mai frenetic aruncă-te cu straiele rupte în golul scărilor salvează-te salvează-te urlai și tu urlam și eu dar știam că iubirea precis va fi fost continuă numai ea va fi aprins farul doar căderile și ridicările noastre fuseseră mereu separate atât numai metamorfozele paralele chiar dacă asemănătoare de aceea urletul de aceea brațele întinse spre rostirea nerostirii și ce frumos erai urlând și urcând și ce frumos erai strălucind în umbra nopții în lumina visului n-ai să știi niciodată la fel după cum nici eu nu voi mai ști pe dinafară treptele sparte de tine dar ce frumos erai urlând și urcând căutând căutarea însăși căutînd femeia care te-ar putea oglindi ce frumos și ce mândru erai gândind că nu vei rămâne cu ea până când nu vei vindeca distrugerea treptelor pe care încă le purtai în carne căci altfel de ce ai fi urlat de ce de ce în visul acela cu scările rupte?

r3M39cnE

pagină de ceaslov

dacă e cald și urci
te pot desena
pot plânge și apoi pot adormi
în umbra palmelor tale
dacă e pace și taci
dacă nu ai pleca
aș putea face deal din frica
alunecării la vale

sărutul prin noapte tresare și vai,
nu mă mai pot întoarce la alții

dacă tu reușești să mă vezi
cum făceai
în acele vieți fulgerate –
atunci
eu te pot povesti în albe ovații
de aripi crescute
pe jumătate

dacă e pace și taci și
dacă mai stai.

WhatsApp Image 2019-11-11 at 21.59.18(1)

Turnul

a fost ca și cum
o mie de cai fuseseră eliberați
atâta forță
a rupt zăgazurile firii mele cuminți
și-am înțeles
am înțeles, am înțeles!
ce mare, înfricoșătoare explozie
își cerea dreptul la cuprindere
prin moartea basmului fals
al minții și
prin travaliul micro –

cosmic
al nebănuitei mele puteri
de a fi.

angel

Vicente Huidobro – La poésie est un attentat céleste

I am turning into a tree
How often have I turned into other things
It is painful and full of tenderness.

#waitinsilence

BEAUTY WILL SAVE THE WORLD

Moi je suis absent mais dans le fond de cette absence
Il y a l’attente de moi-même
Et cette attente est une autre sorte de présence
L’attente de mon retour
Moi je suis dans d’autres objets
Je suis en voyage donnant un peu de ma vie
À certains arbres et à certaines pierres
Qui m’ont attendu de nombreuses années

Ils se sont fatigués de m’attendre et ils se sont assis

Moi je ne suis pas et je suis
Je suis absent et je suis présent dans un état d’attente
Eux voulaient mon langage pour s’exprimer
Et moi je voulais le leur pour les exprimer
Et voilà l’équivoque l’atroce équivoque

Angoissé lamentable
J’entre plus profondément dans ces plantes
Je laisse derrière moi peu à peu mes vêtements
Peu à peu tombent mes chairs
Et mon squelette peu à peu s’habille d’écorce

Je suis en train de devenir arbre Combien de fois…

View original post 405 more words

hashtag togetherness

Ne întâlnim la ore ciudat de fixe –
avem un traseu imaginar și
exagerat de iluzoriu dar îngerii
ne fac semne
se joacă nestingheriți în părul nostru
de aceea
Reușim uneori să credem
că suntem copii și că suntem deodată
Vindecați și senini și plini de
alternative

Gândul își țese devotat cosmosul dar noi
Nu sărim în gol, nu, nu, acest lucru
este total inadmisibil
se pare că deocamdată numai moartea
ar putea fi aptă pentru saltul acesta
așa ne-au zis nouă strămoșii

Degeaba ținem ochii închiși, degeaba
Ridicolul tot va ieși la suprafață revelând
taina fiecăruia și vanitatea

Am făcut câteva alegeri ciudate
să îmi iau în brațe umbra
să te iubesc cu inima cât un purice
să te privesc cu milă ca pe mine insămi
O, tu, suflet și trup de haiduc,
ascultă

Prea greu ne va fi să recunoaștem
că ne trebuie unificarea contrariilor,
urletul și șoapta
sărutul și singurătatea
puful păpădiilor risipit în lumina soarelui și
povara de a fi
dureros, necesar și prea trecător,
împreună.

Eclipsa de Soare

mi se părea că tot ce ți-aș putea spune
o mai spuseseră deja alții,
alții și mereu, mereu aceiași,
dar

lacrima și tot praful de pușcă trebuiau
rostite totuși în lumină
bubuite deodată cu marea furtună

care avea să elibereze dorul de sine
poarta sărutului

și Cuvăntul.