columna de lut a dorului

Standard

Frumusețea de a primi ceea ce mă rănește, ca vasul de lut în care meșterul taie spre a aduce la lumină desăvârșirea. Dacă ceva lipsește, este probabil pentru a mă face să pornesc (accelerez) mecanismul dorului, nu al lamentării. Dorul ridică în mine o columnă a posibilităților. Să fiu maleabilă ca pământul amestecat cu apă. Să mă las modelată de dorul absolut.

intrarea prin vis în realitate

Standard

Spiritul care nu se lucrează e păcălit de rugină, la fel ca trupul păcălit de dulceața mâncării. Să cunosc și să ating fizica universului nevăzut; să manifest forțele câmpurilor lipsite de gravitație. Gândul (ca și sentimentele) reprezintă ieșirea din letargie și intrarea în propria realitate. Să am, prin bucurie la fel ca prin durere, revelația acestei realități. Să-mi duc prin recunoștință ființa dincolo de limite, la fel cum am dus-o, de multe ori deja, prin suferință.

dimensiunea tăcerii

Standard

Tăcerile nu sunt ceea ce ne imaginăm noi. Ce știm noi despre tăceri este interpretarea proprie, oglinda interiorului nostru, proiecția unei dureri sau a unei fericiri, a unei așteptări sau a unei lupte de depășire. Tăcerea este o ființă separată și aparține unei dimensiuni la care ajungem doar rar, și doar dacă muncim mult pentru asta. Dacă vântul tace nu înseamnă că vântul tace, ci doar că noi nu auzim vântul. Să mă întreb cu îngrijorare: de ce nu aud eu vântul? Bruiajul omenesc, ca pricină. Să aud vântul, să înțeleg tăcerile, să am răbdare cu mine în timpul răzvrătirilor. Să ajung la dimensiunea tăcerii și să mă pot întoarce zâmbind spre oamenii care tac.