întâmplarea întoarcerii la întreg

te-ai așezat lângă mine, nu mai era nicio presupusă primejdie, ne recunoscuserăm și ai zis ajută-mă, e un sistem închis poate dacă aș contempla, răspunsurile ar veni semănând abrupt cu însăși lipsa de răspunsuri; poți înrăma o imagine a vieții, am zis în șoaptă, dar nu o poți cuprinde; niciunul nu prea înțelegea întâmplarea și poate de aceea am tăcut amândoi; abia atunci am admis prihănirea firilor și am putut continua să ne sălbăticim, să ne presimțim călăuza și să ne întoarcem la un tot mai puțin confuz întreg

împământare

ceva odihnitor s-a întâmplat
când am intrat în râul acela, ceva
deposedat de tragic și de taine ca o nepăsare albă
ca o pasăre evadată

curajul a prins rădăcini în firea pleoapelor care
n-au mai plâns n-au mai privit cu isterie
la sensul treptelor și
au rămas așa, laolaltă cu tălpile –
desculțe, resemnate, jucându-se cu îndoielile
ca un copil încă rezistent la mizerii
gata să ierte totul cu bucurie

ceva ceva s-a întâmplat acolo îți spun sigur
ceva ce abia acum începe

câteva trucuri care duruseră s-au spart
cioburile s-au întors cu tandrețe
spre măștile trișorilor
n-a mai contat nimic din ce era ascuns
și insultător
nălucile nu mai erau necesare
sub tălpi pământul ud al trecerii făcea pietrelor
mărturisiri indecente

iubirea își dăduse măsura în ceruri când
trupul își găsise graiul lipsit de spectru și când –
nevinovată și momentan lipsită de aripi –
venise clipa împământării

the-reflection-of-the-long-hair-woman-darwin-leon
painting: Darwin Leon