colțuroasă și lipsită de
tandrețe
oboseala era finalul clipei
prăpastia dintre bine și rău
poate chiar semăna puțin
cu iubirea din noaptea
ultimei întâlniri
dorul nu mai conta
oricum oglindea în el
atât de înalt
neputința
ce izvoare să curgă
din ochii mari și prea îmbătați
de dăruire?
n-ar mai fi loc de întors
nicio geană
în tot haosul vremelniciei
totuși
pentru că nu vroiam să mă sinucid
am întors iar privirea
de la toate
și-am știut
așa simplu am știut că trebuie
să-mi duc nebunia în brațe
să pășesc albă
prin bezna absențelor voastre –
într-o nouă și
încăpățânată
lumină
