tot mai puține cuvinte ne spuneam
în timp ce
tot mai mic ne rămânea timpul
eram gata să ne schimbăm de
hainele strâmte și –
cu straniul curaj al celor care
au ieșit din rană –
să ne luăm în primire
eternitatea

intrarea în somn se făcea printr-un fel de
neliniște care totuși
nu mai era atât de malignă
gândurile se rosteau cu trosnetul natural
al vreascurilor sub lipsa de greutate
a focului

fiecare să meargă la ale lui am zis
trecerea de la o stare la alta se face
pe verticală
citisem undeva sau poate știam eu așa
de la sine

și nimeni
dar nimeni nu mai rupea crengile
crescute dinadins pentru mine
spre a zgâria și-a mângâia
deopotrivă