simți tu, făptură, cum s-a repezit lumina
în fumul lentilelor, simți?

copilărește și așa, fără nicio teamă
ca o mie de sori laolaltă
ca o mie de mâini întinse spre dulcele
întrevăzut din temnița
timpului

te privesc, te privesc cu o mie de ochi
ca și cum
aș renaște-n privire și m-aș întoarce
la alba și strania și
atât de demult uitata noastră
nevârstnicie

ca și cum
lumânarea din carne ar aprinde
prin foc
prin răbdare și
prin memorie –

candela tăcută, nesfârșit curgătoare
a nemuririi

Și dacă vii și dacă pleci,
tot o sporire este
Ca o mireasmă printre crengi
în praguri de poveste

O răscolire nu-i decât
reașezare-n pagini
și regăsire într-un mit
și depășiri de margini

Tu știi, precis îți amintești
ce focuri mă crescură
Azi în altare mă ghicești
și-n palma ta – prescură

Sărută-mi tâmpla cum ai spus
pe-a mamei amintire
Lumina celor ce sunt sus
Să se aprindă-n fire.

cine poate ști dacă apa are dureri când
se lovește de pietre

înainte de a iubi se îndură, curgând,
poticnirea de colțuri dar vom ști
vom ști să extragem întregul din parte și
lumina
din forma de minereu
a pleoapelor

ce răbdătoare libertatea
își așteaptă rândul în miezul pietrelor și
vai, ce frumos și ce tânăr ești tu

contemplându-le