Alda Merini – De l’espace…

Via Alda Merini – De l’espace…

Space space I crave, all the space
to sweetly move, wounded;
I crave space to sing to grow
fall and leap across the ditch
of divine wisdom.
Space give me space
so I may unleash inhuman cries,
that cry of silence of the years
I touched with my own hand.

********

De l’espace, je veux de l’espace, tant d’espace
où me mouvoir, blessée, avec une douceur infinie
je veux de l’espace pour chanter, croître
errer, sauter le fossé
de la sagesse divine.
De l’espace, donnez-moi de l’espace
que je pousse un cri inhumain
ce cri de silence que pendant si longtemps
j’ai touché du doigt.

cuvinte în cana de lut #5 (Ancuța interioară și Vera)

Durerile venite deopotriva prin suflet si prin trup, au avut (trebuie sa recunosc) – pe langa latura lor intaritoare, formatoare – si un factor de secreta placere. Acces la mister sau cale de transcendere, cine stie. In orice caz, am preluat de la mama fuga de posibilitatea fericirii si refugiul in tragic, acesta parandu-mi a fi, multa vreme, unicul spatiu securizant posibil. Astfel incat, de-a lungul deceniilor, simtindu-ma indreptatita de severitatea conditiilor externe, am asezat eu insami nenumarate lanturi pe trupul de divinitate al Ancutei. Inca nu-mi pot inchipui  cum va face ea sa renasca, sa ma cuprinda in bratele ei, pentru ca, la final, sa ma las invaluita de inocenta firii ei hristice.

Apoi, mai sunt de vegheat si de manageriat asemanarile dintre mine si Vera, caci suntem, fara doar si poate, ingemanate de un rol asemanator intre oameni, de o fire a iubirii, a spiritului si inspiratiei supranaturale intr-o lume atat de materiala, ceea ce aduce dupa sine permanentul pericol de repetare subconstienta a suferintei. Puterea noastra este indiscutabila, suntem – in carapacea sensibilitatii creatoare – forte umane puse la lucru, simt asta. Numai ca eu am toate acele lucruri de vindecat; trasaturi, frici, paternuri si legi adunate de generatii intregi intr-un psihic care abia tarziu a inceput sa functioneze ascendent. Urcusul meu a fost intotdeauna sisific, dublat de durerile oaselor, scrasnind sub greutatea bolovanului pe care nu am indraznit sa-l dau jos spre a evada din “furia zeilor” (si alte paradigme primite de-a gata). Probabil astazi teama mea se refera, in cea mai mare masura, la a nu pune mai departe in Vera aceste mosteniri de plumb. Iar stoparea lor in mine necesita un efort fantastic.

Exista legaturi stranse si salvatoare atat intre mine si Vera, cat si intre Ancuta si Vera. Amandoua au legatura cu miezul meu, chiar daca in maniere diferite. Pe Vera am nascut-o, trebuie s-o deprind a se elibera tot mai mult si, la un moment dat, sa ramanem in iubirea inalta a doua suflete pereche, mama si fiica. Pe Ancuta insa, am pierdut-o si trebuie s-o readuc in mine, sa ma infasor in spiritul ei pur, sa devin Ea. Cu Vera trebuie sa intervina o scindare, in timp ce cu Ancuta trebuie sa ajung la unificare si chiar inlocuire. Caci Vera nu este viitorul meu, ci al ei insasi, ceea ce ma obliga (ajuta) tot mai mult sa ma intorc in mine si sa-mi caut vindecarea.

Vreau mai mult timp, pentru a invata sa ies din el. Iata, ce stranie pretentie.

Mircea Eliade – Despre adevărurile găsite la întâmplare #quotes

“Marile adevăruri – şi singurele care contează, dealtfel – sunt găsite la întâmplare. Moartea, dragostea, primăvara sau toamna lăuntrică, toate acestea le întâlnim şi le cunoaştem la întâmplare. Nu numai atât. Se întâmplă, chiar, că trece multă vreme până să înţelegem că le-am cunsocut. Sunt atât de cenuşii, de umile, de cotidiene – încât nici nu le băgăm în seamă. Conştiinţa noastră este atrasă mai mult de adevărurile catastrofice, violente, sumare, agonice – căci asemenea adevăruri siluesc şi se cer siluite, ele exaltă vertiginos carnea şi duhul, ele sunt revelate prin experienţe dramatice, cu o dramaturgie bogată şi o punere în scenă meşteşugită.

Dimpotrivă, adevărurile găsite la întâmplare nu au nimic demonstrativ şi dramatic. Le descoperim deodată în suflet, fără să ştim cum au ajuns acolo. Ele sunt, şi nu poţi spune nimic altceva despre ele decât că sunt.Te pomenesti cu o vara trosnind de rod , cu o vara intreaga in suflet – si te intrebi de unde ai gasit tu bogatia aceastanemeritata in intelegere, in munca, in bucurie.Vara! iata un adevar gasit la intamplare, si care pretuiesta mai mult decat toate adevarurile ”tragice” (care nu sunt tragice).  […]

Pilda dragostei este iarăşi cunoscută. Cât timp dragostea rămâne dramă şi agonie, ea nu oferă decât o pseudo-cunoaştere, o cunoaştere catastrofică, personală, redusă la limitele şi destinele acelui binom sufletesc în care se petrece experienţa. Dar deodată se întâmplă ceva ciudat, intraductibil; dragostea s-a limpezit sau s-a dus, o cunoaştere reală se alipeşte sufletului, un adevăr care înmărmureşte sau consolează; un adevăr găsit la întâmplare. Căci totul se petrece la întâmplare, fără voinţa noastră, fără ştirea noastră, dincolo de previziunile, de aşteptările şi idiosincraziile noastre. Ceva real, nud, impersonal, pe care nu ştii cum să-l numeşti, nu ştii cum să-l valorifici.”

via Bogdan Liviu & also here.

atat de simplu

Uneori  reușesc să fiu simplă.
O (s)clipire în care nu vorbesc nimănui
nici în gând.
Nu mai sunt o gară secretă din care răzbat
așteptări,
reproșuri,
subînțelesuri,
chemări,
alungări;

Scrisul meu însuși rămâne searbăd.

Simplă ca o trestie, mă uit la ceilalți copaci
cu un zâmbet fără crispare.
Degetele ating pădurea în mijlocul căreia mă trezesc
la o viață ieșită din pământ.

Îmi amintesc că eram plină de lacrimi,
Dar nicio lacrimă nu mai pare născută acum
în durerosul travaliu.

Ca și cum m-aș mărturisi în gând marilor forțe,
Oferindu-mă întru totul lor și
Lăsându-mă la voia întâmplării,

Uneori reușesc să fiu simplă.

l074-kDT

“vantul in frunze”

poetic si… curat.

Cateodata doare claritatea cu care ii vad fiecaruia rostul in curgerea vietii mele. Inteleg, simt prea mult, ca sa pot ramane constant pe ape. Debarcarea imi este vitala, caci limpezimea devine taioasa si numai eu imi stiu exact refacerea. M-as ascunde intr-un ochi de copil care priveste pe cer urmele avioanelor ca pe niste pasari inventate de el insusi. As zambi. Mai stii? Eu, inventatoarea de sindroame, dadusem nume celei mai sonore taceri care ma facuse vreodata sa plang: “vantul in frunze”. In timp ce tu, strain si intim in acelasi timp, priveai prin celalalt ochi de copil, alte urme pe acelasi cer.

între timp

bună dimineața și apoi
rămas bun, iar și iar
tic-tac-ul unui ceas de smarald care
mângâie privirea
cu o frumusețe exterioară
ce nobil și inutil instinct rămâne
a urca împotriva curentului,
a păși în sensul invers
măsurării, și

ce greu se alege,
între timp,
miezul nevăzut al clipei în care –
deposedați de gând și de moarte –
iubim.

intre_timp

cuvinte in cana de lut #4 (“alunecand pe-o raza”)

Continui sa scriu, in cautarea fetitei mele interioare, Ancuta.

Tata era un “Luceafar” indragostit, coborat cu greu din sfera lui, ca sa urmeze chemarea ei. Un geniu al bunatatii si creativitatii, excesiv de binevoitor, neincaput – cu imensitatea ideilor lui – in ingustimea omenescului si totusi incapabil sa iasa din propriul univers (de cele mai multe ori utopic). El insusi avand o profunda nevoie de a fi inteles si confirmat, cauta permanent sa observe in oameni rasfrangerea bunatatii lui, ceea ce se traducea printr-o servilitate usor exagerata.

In timp ce mama a continuat sa-si ingroape in boli sinele ei luminos, coborand constant si tremurand de frig in beciul nemultumirilor, tata a continuat sa urce consecvent spirala cautarii de sine (ceva ce am preluat si eu, ulterior, intr-o maniera destul de intensa). Asta nu l-a facut sa fie, insa, o imagine de prea mare forta interioara in ochii mei de copil, ci mai degraba o prezenta cuminte si tacuta, gata oricand sa accepte compromisuri si sa se nege pe sine daca asa ar fi restabilit macar o urma de armonie. Mai mult decat siesi, el a fost supus, in anii aceia de sufocari comuniste, vointei si energiilor feminine din familie, opiniile mamei lui, bolile mamei mele, deciziile bunicii si chiar, sau poate mai ales, existentei mele. Caci iubirea lui inalta, in contrast cu haosul familial, l-a vulnerabilizat fara indoiala, facandu-l sa fie peste masura de smerit, ca nu cumva sa piarda accesul vital la fanta deschisa din sangele lui direct inspre cer (care era, de fapt, casa lui adevarata).

Din mijlocul colectiei ei de patologii, mama striga de dorul propriei ei fiinte, de dorul unei libertati interioare niciodata resimtita, intotdeauna doar presimtita. Mi-e usor sa ma identific cu ea in treaba asta. Dar si (im)pulsul calugaresc al lui tata l-am primit si l-am crescut in mine. Un fel de a accepta manifestarile Naturii, chiar si atunci cand sunt agresive. Ca fluviul care nu se revolta impotriva celor care arunca in el cu pietre sau gunoaie.

Iata parintii mei. Speciali, complecsi, neintelesi; un fel de personaje dostoievskiene traversandu-si lent calvarul, scapand de sub control armonia, avand totusi in toata zbaterea un miez de divinitate. Deseori povestile lor se intersectau si atunci, pentru ca eu ma aflam la intersectia lor, ba eram insasi aceasta intersectie, focul se intindea in mine, parjolindu-ma. I-am tinut in brate mereu si, in timp, am invatat sa-i iert pentru arsuri. Nu e de mirare ca am primit un Dar ascuns in suferinta.

Darul, care este putinta mea de a iubi cu masura divina.

tata