cuvinte in cana de lut #1 (copil interior in carusel)

Am scris atunci cu înfrigurare vreo cincizeci de pagini, inotand inapoi pe fluviul abandonat al copilariei. Stiam ca sub crusta armoniei mele mature clocoteste inca bulboana ranilor pe care le-am ignorat pana la o falsa uitare; stiam ca am ascuns in propria-mi carne cutitul unor lucruri ramase neintelese, chipurile sa nu mai fie si altii raniti de taisurile mele. O iluzie care sangereaza uneori in tesuturi, pe sub masti, ingreunandu-ma. Intentia scrierii era asumarea durerilor si regasirea copilului interior, cel care detine cheia spre inocenta, adevar si eternitate. Incantata de curajul si claritatea acestor ganduri, am inceput jurnalul de vindecare.

Cele cincizeci de pagini fusesera scrise asadar cu o ardoare fertila si cu o rara limpezime, oarecum generata (si insotita) de un nou episod din seria durerilor mele cervicale. Ba chiar eram fericita si recunoscatoare acestor dureri care ma aruncasera intr-o calatorie a dezrobirii. Scrisesem intens si fluid, sub puterea unei inspiratii care ma uimea si pe care o purtam cu incordare, ca pe un ou fragil in miezul caruia ar fi stat insusi misterul existentei. Ca inaintea unei nasteri ce-si dezvaluie taina prin amestecul omenesc de durere, frica si mirare metafizica.

Intr-o zi, manuscrisul s-a virusat, a devenit invizibil, apoi nimicul s-a spart in mii de caractere. Am sperat in recuperarea lui dar, din motive tehnice probabil absurde, precum si din alte motive probabil neintamplatoare, nu s-a mai putut reface decat sub forma unor siruri nesfarsite de semne ilizibile.

Am ramas asa, intr-o rigiditate muta. Mi-am vazut de treburi, am zis ca nu-mi pasa atat de mult, am gasit beneficii ale detasarii caci este, nu-i asa, o zadarnicie totul si cat de inutil ar fi sa regret ceva pierdut. Pe urma, am inceput iar sa simt dorul de limpezimea si starea incredibila de insanatosire pe care mi-o dadeau revelatiile. M-am gandit ca faceam cu manuscrisul ceea ce facusem in fond cu toata copilaria mea: ignoram, in loc sa rezolv. Probabil ca si acum ma complac in capcana inertiei. Ce bucurie a lanturilor este nemiscarea, le simt uneori zanganind de placere.

Ce-am facut insa, pana la urma? De ce nu am continuat sa scriu? Ma schimb oare intr-atat de rapid incat lucrurile, starile, intamplarile (poate chiar si oamenii) raman in urma mea, chiar inainte ca eu sa ard in focul asumarii ? Ce-i cu caruselul asta nebun din care nu-mi mai pot cobori copilul interior, pentru a-l mangaia si intelege?

Nu stiu inca.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s