“Les palais de nos chimères”

Standard

Viața asta “reală” prin care trecem, trecem, trecem și la un moment dat, “poc”.
Uimiți, ne eliberăm.

În mod constant m-am urcat la cer prin mari entuziasme pentru ca apoi să mă fi rușinat de pornirile mele înfocate, în ciuda firescului lor extrem, în ciuda fertilității lor. Am șters mereu totul până la o nouă iluzorie pagină albă pe care-aș fi putut începe să scriu. M-am și supărat pe ceilalți, pentru că nu-mi veneau într-o întâmpinare pe care oricum nu o doream cu adevărat. Supărarea mea mergea până la dispreț, chiar ură și apoi vai, însingurarea aceea vanitoasă, cum făcea mama când ne amenința că va muri și-o să vedem noi pe dracu, pedepsindu-ne astfel pentru toată incapacitatea noastră de a-i înțelege zbuciumul. Moartea ar fi fost răzbunarea supremă pentru povara grea a superficialității. Putința de a atrage, în sfârșit, atenția asupra unui miez de lumină (flacăra ei) pâlpâind într-o mocirlă de mediocritate. Altfel, mama niciodată nu s-a referit la moartea ei cu frică. Nici măcar când a murit.

Oricum, asemenea ei, nu după prezența oamenilor am tânjit eu, ci doar uneori poate, câte un căuș, o matcă, o oglindă, o toleranță, o încurajare, dar rar. Totuși, căutând iubirea, am sancționat cu mânie pe cei apropiați, pentru greșeli de care nu erau responsabili. Mă supăram pentru că realitatea lor mă ținea pe loc. Mă încapsula în ceva ce era adevărata iluzie: pământul. De aici au decurs urletele noastre; eu și mama, două nevrotice, două mari și înrudite strigăte după nemărginirea sinelui lor. Două nebune.

Apoi, timpul și mai nebun al maturizării a cusut pe viu parte din rănile care-și vărsau puroiul. Am început să-mi sporesc verticala și să-mi asum partea de lut. Am eliberat viața visului. Am întâlnit oameni – personaje de la care mi-am luat singură ce-mi era profund necesar (ce păcat că mama n-a făcut asta niciodată !). În realitate, îmi luam din mine însămi, din ceea ce eu știam să văd, să înțeleg, să inspir și să iubesc la ei. Am găsit daruri mari în zvârcolirile unor suflete care au simțit că ceea ce ne definește, transcende ocna materiei. Am trăit și trăiesc această viață paralelă în vis, în imaginație, într-o pseudo-eternitate. Acolo nu m-am supărat pe nimeni, niciodată. Acolo plutim toți într-o prezență ascunsă orgoliilor și privirilor de carne. Acolo, până când vom dezgropa curajul de a trăi liberi, pe pământ – avem un loc unde suntem noi înșine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s