cuvinte in cana de lut #4 (“alunecand pe-o raza”)

Continui sa scriu, in cautarea fetitei mele interioare, Ancuta.

Tata era un “Luceafar” indragostit, coborat cu greu din sfera lui, ca sa urmeze chemarea ei. Un geniu al bunatatii si creativitatii, excesiv de binevoitor, neincaput – cu imensitatea ideilor lui – in ingustimea omenescului si totusi incapabil sa iasa din propriul univers (de cele mai multe ori utopic). El insusi avand o profunda nevoie de a fi inteles si confirmat, cauta permanent sa observe in oameni rasfrangerea bunatatii lui, ceea ce se traducea printr-o servilitate usor exagerata.

In timp ce mama a continuat sa-si ingroape in boli sinele ei luminos, coborand constant si tremurand de frig in beciul nemultumirilor, tata a continuat sa urce consecvent spirala cautarii de sine (ceva ce am preluat si eu, ulterior, intr-o maniera destul de intensa). Asta nu l-a facut sa fie, insa, o imagine de prea mare forta interioara in ochii mei de copil, ci mai degraba o prezenta cuminte si tacuta, gata oricand sa accepte compromisuri si sa se nege pe sine daca asa ar fi restabilit macar o urma de armonie. Mai mult decat siesi, el a fost supus, in anii aceia de sufocari comuniste, vointei si energiilor feminine din familie, opiniile mamei lui, bolile mamei mele, deciziile bunicii si chiar, sau poate mai ales, existentei mele. Caci iubirea lui inalta, in contrast cu haosul familial, l-a vulnerabilizat fara indoiala, facandu-l sa fie peste masura de smerit, ca nu cumva sa piarda accesul vital la fanta deschisa din sangele lui direct inspre cer (care era, de fapt, casa lui adevarata).

Din mijlocul colectiei ei de patologii, mama striga de dorul propriei ei fiinte, de dorul unei libertati interioare niciodata resimtita, intotdeauna doar presimtita. Mi-e usor sa ma identific cu ea in treaba asta. Dar si (im)pulsul calugaresc al lui tata l-am primit si l-am crescut in mine. Un fel de a accepta manifestarile Naturii, chiar si atunci cand sunt agresive. Ca fluviul care nu se revolta impotriva celor care arunca in el cu pietre sau gunoaie.

Iata parintii mei. Speciali, complecsi, neintelesi; un fel de personaje dostoievskiene traversandu-si lent calvarul, scapand de sub control armonia, avand totusi in toata zbaterea un miez de divinitate. Deseori povestile lor se intersectau si atunci, pentru ca eu ma aflam la intersectia lor, ba eram insasi aceasta intersectie, focul se intindea in mine, parjolindu-ma. I-am tinut in brate mereu si, in timp, am invatat sa-i iert pentru arsuri. Nu e de mirare ca am primit un Dar ascuns in suferinta.

Darul, care este putinta mea de a iubi cu masura divina.

tata

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s