cuvinte in cana de lut #3 (“Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne”)

Standard

“Mi se parea ca retraiesc un mit, cu fata prefacuta-n caprioara”. (Nicolae Labis, Moartea caprioarei)

Venita pe pamant ca fiinta luminoasa si deschizand ochii intr-o vasta modestie rurala, mama era o salcie frumoasa, o fata culta, ambitioasa si misterioasa, fugind de provincialism, pastrand nostalgia simplitatii dar cautand infrigurata evidente ale vietii. In acelasi timp, a ramas fundamental o fiinta neinteleasa, incruntata, timida, incapatanata si neobservata cu adevarat. Fara sprijin in potentialul ardorii ei si fara oglinzi care sa-i arate ce miraculoasa ii este natura din spatele neputintelor, “Lu” si-a facut din angoasa ei timpurie un cuib intunecat, si-a insusit patul de ghimpi si s-a asezat descumpanita intr-o orizontala pasiva si parsiva. Fie ce-o fi, a parut a spune mereu. Nimic nu conteaza cu adevarat. De fapt, vroia sa spuna “prea mult conteaza totul; salvati-ma, iubiti-ma asa cum sunt”. 

Din strafundurile cuibului facut parca din “coroana lui Hristos”, au razbatut deseori lacrimi, urlete si exprimari pe care noi, cei dinafara, nu le pricepeam si nu le suportam, fiind asurzitoare, complicate, uneori odioase si avand – mi se parea mie – consecinte negative ireparabile. Intr-un incordat arc peste timp, numai eu pot vedea cum stimulii grei – responsabilitatile, depresia, fricile, fobiile – au sporit urletele pana cand acestea au inceput sa se intoarca in ea, ucigand-o (conducand-o, de fapt, pe o Golgota pe atunci intraductibila noua).

Dar, in centrul acelor orori aparente, in circul aglomerat al vietii si in plina bezna, ce a fost totusi bun pentru mine? Au existat mari evadari formatoare, fie ca veneau din suferinte, fie din cuvinte. Ma gandesc azi (nu stiu de ce tocmai azi) la caietele mamei, jurnalele, notitele, poemele, strigatele ei; imi amintesc cum ma fascinau, in toata groaza dezbinarilor si tensiunilor de atunci. Au fost primele mele pasiuni, primul contact cu valorile. Si apoi, clipele rare in care evada din zbateri si imi citea poezii ! Dan Botta, Bacovia, Paunescu; nume care au tinut loc de “rau, ratusca, ramurica”, fetitei care eram.

Am visat-o de curand. Imi spunea ca ii este dor de mine, ce dar ! De dincolo de moarte, sa-i fie dor de tine celui prin care ai traversat lumile. Inteleg infiorata cum depasesc pe rand fiintele, actiunile si intamplarile vietii, ca pe niste foi scrise mai subtil sau mai vulgar, mai bland sau mai violent; insa ceva din esenta ei ramane inscriptionat in mine, sa ma insoteasca la drum de adevar. Un cult pentru ce este al meu mi-a fost mereu adapost sfant. Pantecul. Constiinta apartenentei, nu la ceva frumos neaparat, ci mai ales formator si revelator de lumina.

Iata de ce pot spune ca, dintre toate experientele cu potential de viata, cea mai proprie, cea mai vie imi este totusi moartea. Tin degetele fierbinti pe aceasta za din lantul eternitatii si-mi simt calea. Iar iubirea celor din interiorul carapacei mele mi-a fost, imi este si imi va fi singurul foc salvator de la inghetul fiintei.

3generatii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s