cuvinte în cana de lut #5 (Ancuța interioară și Vera)

Durerile venite deopotriva prin suflet si prin trup, au avut (trebuie sa recunosc) – pe langa latura lor intaritoare, formatoare – si un factor de secreta placere. Acces la mister sau cale de transcendere, cine stie. In orice caz, am preluat de la mama fuga de posibilitatea fericirii si refugiul in tragic, acesta parandu-mi a fi, multa vreme, unicul spatiu securizant posibil. Astfel incat, de-a lungul deceniilor, simtindu-ma indreptatita de severitatea conditiilor externe, am asezat eu insami nenumarate lanturi pe trupul de divinitate al Ancutei. Inca nu-mi pot inchipui  cum va face ea sa renasca, sa ma cuprinda in bratele ei, pentru ca, la final, sa ma las invaluita de inocenta firii ei hristice.

Apoi, mai sunt de vegheat si de manageriat asemanarile dintre mine si Vera, caci suntem, fara doar si poate, ingemanate de un rol asemanator intre oameni, de o fire a iubirii, a spiritului si inspiratiei supranaturale intr-o lume atat de materiala, ceea ce aduce dupa sine permanentul pericol de repetare subconstienta a suferintei. Puterea noastra este indiscutabila, suntem – in carapacea sensibilitatii creatoare – forte umane puse la lucru, simt asta. Numai ca eu am toate acele lucruri de vindecat; trasaturi, frici, paternuri si legi adunate de generatii intregi intr-un psihic care abia tarziu a inceput sa functioneze ascendent. Urcusul meu a fost intotdeauna sisific, dublat de durerile oaselor, scrasnind sub greutatea bolovanului pe care nu am indraznit sa-l dau jos spre a evada din “furia zeilor” (si alte paradigme primite de-a gata). Probabil astazi teama mea se refera, in cea mai mare masura, la a nu pune mai departe in Vera aceste mosteniri de plumb. Iar stoparea lor in mine necesita un efort fantastic.

Exista legaturi stranse si salvatoare atat intre mine si Vera, cat si intre Ancuta si Vera. Amandoua au legatura cu miezul meu, chiar daca in maniere diferite. Pe Vera am nascut-o, trebuie s-o deprind a se elibera tot mai mult si, la un moment dat, sa ramanem in iubirea inalta a doua suflete pereche, mama si fiica. Pe Ancuta insa, am pierdut-o si trebuie s-o readuc in mine, sa ma infasor in spiritul ei pur, sa devin Ea. Cu Vera trebuie sa intervina o scindare, in timp ce cu Ancuta trebuie sa ajung la unificare si chiar inlocuire. Caci Vera nu este viitorul meu, ci al ei insasi, ceea ce ma obliga (ajuta) tot mai mult sa ma intorc in mine si sa-mi caut vindecarea.

Vreau mai mult timp, pentru a invata sa ies din el. Iata, ce stranie pretentie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s