cuvinte in cana de lut #3 (“Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne”)

Standard

“Mi se parea ca retraiesc un mit, cu fata prefacuta-n caprioara”. (Nicolae Labis, Moartea caprioarei)

Venita pe pamant ca fiinta luminoasa si deschizand ochii intr-o vasta modestie rurala, mama era o salcie frumoasa, o fata culta, ambitioasa si misterioasa, fugind de provincialism, pastrand nostalgia simplitatii dar cautand infrigurata evidente ale vietii. In acelasi timp, a ramas fundamental o fiinta neinteleasa, incruntata, timida, incapatanata si neobservata cu adevarat. Fara sprijin in potentialul ardorii ei si fara oglinzi care sa-i arate ce miraculoasa ii este natura din spatele neputintelor, “Lu” si-a facut din angoasa ei timpurie un cuib intunecat, si-a insusit patul de ghimpi si s-a asezat descumpanita intr-o orizontala pasiva si parsiva. Fie ce-o fi, a parut a spune mereu. Nimic nu conteaza cu adevarat. De fapt, vroia sa spuna “prea mult conteaza totul; salvati-ma, iubiti-ma asa cum sunt”. 

Din strafundurile cuibului facut parca din “coroana lui Hristos”, au razbatut deseori lacrimi, urlete si exprimari pe care noi, cei dinafara, nu le pricepeam si nu le suportam, fiind asurzitoare, complicate, uneori odioase si avand – mi se parea mie – consecinte negative ireparabile. Intr-un incordat arc peste timp, numai eu pot vedea cum stimulii grei – responsabilitatile, depresia, fricile, fobiile – au sporit urletele pana cand acestea au inceput sa se intoarca in ea, ucigand-o (conducand-o, de fapt, pe o Golgota pe atunci intraductibila noua).

Dar, in centrul acelor orori aparente, in circul aglomerat al vietii si in plina bezna, ce a fost totusi bun pentru mine? Au existat mari evadari formatoare, fie ca veneau din suferinte, fie din cuvinte. Ma gandesc azi (nu stiu de ce tocmai azi) la caietele mamei, jurnalele, notitele, poemele, strigatele ei; imi amintesc cum ma fascinau, in toata groaza dezbinarilor si tensiunilor de atunci. Au fost primele mele pasiuni, primul contact cu valorile. Si apoi, clipele rare in care evada din zbateri si imi citea poezii ! Dan Botta, Bacovia, Paunescu; nume care au tinut loc de “rau, ratusca, ramurica”, fetitei care eram.

Am visat-o de curand. Imi spunea ca ii este dor de mine, ce dar suprem ! De dincolo de moarte, sa-i fie dor de tine celui prin care ai traversat lumile. Inteleg infiorata cum depasesc pe rand fiintele, actiunile si intamplarile vietii, ca pe niste foi scrise mai subtil sau mai vulgar, mai bland sau mai violent; insa ceva din esenta ei ramane inscriptionat in mine, sa ma insoteasca la drum de adevar. Un cult pentru ce este al meu mi-a fost mereu adapost sfant. Pantecul. Constiinta apartenentei, nu la ceva frumos neaparat, ci mai ales formator si revelator de lumina.

Iata de ce pot spune ca, dintre toate experientele cu potential de viata, cea mai proprie, cea mai vie imi este totusi moartea. Tin degetele fierbinti pe aceasta za din lantul eternitatii si-mi simt calea. Iar iubirea celor din interiorul carapacei mele mi-a fost, imi este si imi va fi singurul foc salvator de la inghetul fiintei.

3generatii

Victor Hugo – “Autobiografia mea intelectuala”

Standard

Primul gand care mi-a venit in minte dupa ce am lasat cartea jos a fost: “are stofa de Biblie”. Nu pentru ca ar putea sta la baza vreunei religii, dar pentru ca te ridica la un soi de religie universala, la Natura si la “viata cea adevarata” prin coborarea in adancul sinelui si mai ales prin scrutarea mortii. O lectura care te transforma si te readuce din zadarnicia si iluzia materiei la cateva valori spirituale esentiale: constiinta, eternitatea, Sufletul, datoria, asumarea suferintei ca treapta, ca realitate, ca firesc.

Nu e chiar usor sa traversezi cartea, este densa si inalt filozofica, este mai degraba un manual despre intelegerea lui Dumnezeu. Dar exact de aici vine bucuria, invierea si inaltarea cititorului ! Sa recomand aceasta carte e ca si cum as recomanda Omului sa deschida ochii in bezna si sa priveasca atent raza sinelui propriu, la capatul careia se afla Infinitul. O carte mai ales pentru cei care cred ca intr-o zi nu vor mai fi, caci vor incepe negresit sa metamorfozeze in ei aceasta credinta si sa-si presimta propria nemurire.

“Les palais de nos chimères”

Standard

Viața asta “reală” prin care trecem, trecem, trecem și la un moment dat, “poc”.
Uimiți, ne eliberăm.

În mod constant m-am urcat la cer prin mari entuziasme pentru ca apoi să mă fi rușinat de pornirile mele înfocate, în ciuda firescului lor extrem, în ciuda fertilității lor. Am șters mereu totul până la o nouă iluzorie pagină albă pe care-aș fi putut începe să scriu. M-am și supărat pe ceilalți, pentru că nu-mi veneau într-o întâmpinare pe care oricum nu o doream cu adevărat. Supărarea mea mergea până la dispreț, chiar ură și apoi vai, însingurarea aceea vanitoasă, cum făcea mama când ne amenința că va muri și-o să vedem noi pe dracu, pedepsindu-ne astfel pentru toată incapacitatea noastră de a-i înțelege zbuciumul. Moartea ar fi fost răzbunarea supremă pentru povara grea a superficialității. Putința de a atrage, în sfârșit, atenția asupra unui miez de lumină (flacăra ei) pâlpâind într-o mocirlă de mediocritate. Altfel, mama niciodată nu s-a referit la moartea ei cu frică. Nici măcar când a murit.

Oricum, asemenea ei, nu după prezența oamenilor am tânjit eu, ci doar uneori poate, câte un căuș, o matcă, o oglindă, o toleranță, o încurajare, dar rar. Totuși, căutând iubirea, am sancționat cu mânie pe cei apropiați, pentru greșeli de care nu erau responsabili. Mă supăram pentru că realitatea lor mă ținea pe loc. Mă încapsula în ceva ce era adevărata iluzie: pământul. De aici au decurs urletele noastre; eu și mama, două nevrotice, două mari și înrudite strigăte după nemărginirea sinelui lor. Două nebune.

Apoi, timpul și mai nebun al maturizării a cusut pe viu parte din rănile care-și vărsau puroiul. Am început să-mi sporesc verticala și să-mi asum partea de lut. Am eliberat viața visului. Am întâlnit oameni – personaje de la care mi-am luat singură ce-mi era profund necesar (ce păcat că mama n-a făcut asta niciodată !). În realitate, îmi luam din mine însămi, din ceea ce eu știam să văd, să înțeleg, să inspir și să iubesc la ei. Am găsit daruri mari în zvârcolirile unor suflete care au simțit că ceea ce ne definește, transcende ocna materiei. Am trăit și trăiesc această viață paralelă în vis, în imaginație, într-o pseudo-eternitate. Acolo nu m-am supărat pe nimeni, niciodată. Acolo plutim toți într-o prezență ascunsă orgoliilor și privirilor de carne. Acolo, până când vom dezgropa curajul de a trăi liberi, pe pământ – avem un loc unde suntem noi înșine.

cuvinte in cana de lut #2 (rezolutii)

Standard

Motto:
Acesta este cel dintai presentiment al vesniciei: Sa ai vreme pentru dragoste. (Rilke)

    • Sa citesc “altfel”, mai mult, mai serios, mai profund, mai atent, mai calitativ. Sa-mi fac fise de lectura, citate, pareri, comentarii. Mai stii sindromul inventat de mine, “studenta in mansarda”? Sa traiesc, sa respir, sa citesc si sa simt viata ca si cum n-as fi trecut inca prin grozavii (trans)formatoare, ca si cum nici nu mi-as pune problema iesirii din timp, caci prea putin mi-ar pasa si as constientiza timpul.
    • Sa iubesc pe cineva si (sau mai ales) dupa ce imi arata indiferenta, sa iubesc dincolo de absenta reactiei, fara a presupune nici cel mai mic rau in el, trecand peste instinctele ascutit-psihologice care fac gandirea sa preia conducerea si manifestand instinctul calugaresc, latent si eliberator. Sa iubesc simplu, fara a ghida viata iubirii si fara asteptari, lasand sentimentele sa respire de la sine, ca acele unui brad pe inaltimi. Pentru ca am ajuns déjà la un nivel considerabil al iubirii neconditionate, sa nu fac rabat sub presiunea fortelor din subconstient (placere, vanitate, false impliniri, etc).
    • Sa stabilesc (si sa exprim) un echilibru intre forma si fond in ceea ce priveste fiinta proprie. Cum arat si cum gandesc, cum socializez si cum ma retrag, cum ma imbrac si cum ma dezbrac, dependenta de carapace si independenta fata de societate, sa ma pozitionez onest in propria mea constiinta, sa accept si sa decid unde doresc sa schimb ceva.
    • Sa caut mai mult chintesenta lucrurilor si sa trec mai rapid peste amanuntele care nu ma caracterizeaza. De manageriat trairile care impiedica forme inalte ale armoniei. Whatever that means.
    • Sa extrag din maturizare numai ceea ce poate rupe lanturile. Sa refuz partea de plumb a trecerii. Crestere in spirit, zbor inalt, Dumnezeu.
    • Sa fac o lista de lucruri care ar ajuta la usurarea inimii. Creativitate.
    • Sa-mi limpezesc (lamuresc) ce pasi concreti as avea de facut in continuare catre mine insami. Sa scriu.
    • Sa scriu. Sa scriu. Sa scriu.
    • Sa nu ma mai cramponez de idea vindecarii pe niciun plan, sa nu mai intru atat de adanc in teorii. Vreau adevarurile proprii, cu strambatatea si ciobirile lor cu tot. (“Lectia despre cub”, Nichita!). Rabdare in descoperirea si scoaterea din umbra a acestor adevaruri.
    • Sa citesc neaparat “Muntele Vrajit”.

 

cuvinte in cana de lut #1 (copil interior in carusel)

Standard

Am scris atunci cu înfrigurare vreo cincizeci de pagini, inotand inapoi pe fluviul abandonat al copilariei. Stiam ca sub crusta armoniei mele mature clocoteste inca bulboana ranilor pe care le-am ignorat pana la o falsa uitare; stiam ca am ascuns in propria-mi carne cutitul unor lucruri ramase neintelese, chipurile sa nu mai fie si altii raniti de taisurile mele. O iluzie care sangereaza uneori in tesuturi, pe sub masti, ingreunandu-ma. Intentia scrierii era asumarea durerilor si regasirea copilului interior, cel care detine cheia spre inocenta, adevar si eternitate. Incantata de curajul si claritatea acestor ganduri, am inceput jurnalul de vindecare.

Cele cincizeci de pagini fusesera scrise asadar cu o ardoare fertila si cu o rara limpezime, oarecum generata (si insotita) de un nou episod din seria durerilor mele cervicale. Ba chiar eram fericita si recunoscatoare acestor dureri care ma aruncasera intr-o calatorie a dezrobirii. Scrisesem intens si fluid, sub puterea unei inspiratii care ma uimea si pe care o purtam cu incordare, ca pe un ou fragil in miezul caruia ar fi stat insusi misterul existentei. Ca inaintea unei nasteri ce-si dezvaluie taina prin amestecul omenesc de durere, frica si mirare metafizica.

Intr-o zi, manuscrisul s-a virusat, a devenit invizibil, apoi nimicul s-a spart in mii de caractere. Am sperat in recuperarea lui dar, din motive tehnice probabil absurde, precum si din alte motive probabil neintamplatoare, nu s-a mai putut reface decat sub forma unor siruri nesfarsite de semne ilizibile.

Am ramas asa, intr-o rigiditate muta. Mi-am vazut de treburi, am zis ca nu-mi pasa atat de mult, am gasit beneficii ale detasarii caci este, nu-i asa, o zadarnicie totul si cat de inutil ar fi sa regret ceva pierdut. Pe urma, am inceput iar sa simt dorul de limpezimea si starea incredibila de insanatosire pe care mi-o dadeau revelatiile. M-am gandit ca faceam cu manuscrisul ceea ce facusem in fond cu toata copilaria mea: ignoram, in loc sa rezolv. Probabil ca si acum ma complac in capcana inertiei. Ce bucurie a lanturilor este nemiscarea, le simt uneori zanganind de placere.

Ce-am facut insa, pana la urma? De ce nu am continuat sa scriu? Ma schimb oare intr-atat de rapid incat lucrurile, starile, intamplarile (poate chiar si oamenii) raman in urma mea, chiar inainte ca eu sa ard in focul asumarii ? Ce-i cu caruselul asta nebun din care nu-mi mai pot cobori copilul interior, pentru a-l mangaia si intelege?

Nu stiu inca.