Ce mă atrage uneori – rareori, slavă Domnului – la șerpii umani este, pesemne, plăcerea de expansiune a cunoașterii și dorința de a-mi ranforsa rezistența și claritatea viziunii psihologice asupra relaționării cu răul, cu înșelătoria și amăgirile firești ale schemelor de existență. De fapt, este vorba de întărirea în dialogul cu propria umbră căci, dacă ajung prin voință personală în proximitatea acestor indivizi (ba chiar resimțind plăcere), atunci ei oglindesc, fără doar și poate, ceva ce încă se mai găsește întunecat în sinele meu. Aroganța lor, subliniată de o detașare impusă și de acea viclenie imposibil de ascuns a ochilor este, pentru mine, inofensivă și neimpresionantă; târâișul îi împiedică a mușca din ceea ce este “înalt”, căci cu adevărat nu se pot ridica (câtă vreme interesul material îi ține în cursă) la înălțimea binelui divin. Și totuși, o simpatie pentru inteligența lor omenească resimt (la fel cum simt îngăduință pentru neputințele mele), chiar dacă rostul întâlnirilor cu ei rămâne, în mod esențial, dezvoltarea personală și apoi, îndepărtarea firească de modelul flămând de materie, de care mă dezic în orice clipă.

Ce trista iluzie si ce insulta la adresa vietii este sa consideri ca poti ajuta pe cineva fara sa respecti emotia. Vad oameni ingrozitor de supusi cliseelor de calitate, ascunzand cu grija realitatea in spatele grimaselor de lux, fara sa stie ca, in “fond”, ei insisi sunt cei manipulati si lent ucisi de “forma”. Vad abilitatea franghiilor de marionete, capcana bunavointei false si vad, apropiindu-ma cu o naivitate care ma aseamana in sfarsit cu copilul meu interior, minciuna camuflata in tamaduitor al ranilor lasate de adevaruri.