Rămas-bun / Ralph Waldo Emerson

Rămas-bun, lume mândră, eu mă întorc acasă;
Tu nu îmi ești tovarăș, iar eu nu-ți aparțin;
Destulă umblătură prin gloate ce m-apasă!
Ca o corabie pe-oceanul ce este-al său destin
Mult m-am lăsat purtat pe marea văluroasă
Dar acum, lume mândră, eu mă întorc acasă.

Adio lingușelii, cu chipul său mieros;
Adio măreției, zâmbind ingenios;
Și ochiului atent înspre înavuțire;
Funcționărime toată, adio îți spun ție!
Saloane-aglomerate și străzi și curți, vă las!
Adio celor reci și celor iuți la pas;
Celor ce vin și pleacă și celor fără casă;
Adio, lume mândră, eu mă întorc acasă!

Pornesc fără tăgadă spre propriul meu cămin,
Pitit după verzi dealuri și singur am să vin
În acel cuib secret din acel loc plăcut,
Cu ale sale crânguri ce zâne le-au țesut,
Cu zile nesfârșite și-arcade de verdeață,
Din care-aud ecouri de mierlă cântăreață;
Spre locul nepătat de omul prea vulgar
Căci pentru Domn și mintea-mi e ca un sfânt altar!

La adăpost, în codru, în casa mea de-aice,
Sfidez mândria Romei și-a Greciei antice!
Și, când sub pinii-aceștia în voie m-am întins,
Luceafărul de seară angelic s-a aprins.
Râd de știința lumii, de-a omului mândrie,
Râd de-nvățați, sofiști și-a lor filozofie
Nu știu, cu-a lor trufie așa superioară:
La cel retras din lume și Dumnezeu coboară!

Refugiul, foto Dan Cristian Mihăilescu

Refugiul, foto Dan Cristian Mihăilescu