Flacăra heraclitiană / Nikos Kazantzakis

Orice om integru poartă în el, în adâncul inimii sale, un punct tainic în jurul căruia se învârtește întregul univers; această tainică mișcare de revoluție dă unitate gândurilor și acțiunilor noastre, ne ajută să descoperim, ori să inventăm armonia lumii. Pentru unii punctul central e iubirea, pentru alții cunoașterea, bunătatea sau frumusețea; setea de aur și de putere: toate celelalte lucruri sunt raportate și supuse la această pasiune fundamentală. Vai de omul care nu simte în străfundul sufletului său un monarh absolut care îl guvernează: viața lui, anarhică, incoerentă, se risipește în cele patru vânturi.

Străbune, punctul nostru central, care a prins în vârtejul său întreaga lume vizibilă, străduindu-se să o ridice la cel mai înalt nivel al curajului și al responsabilității, iată ce este: lupta noastră cu Dumnezeu. Care Dumnezeu? Piscul sălbatic al sufletului omenesc, de care ne apropiem fără încetare și care ne scapă dintr-un salt, urcând tot mai sus. ”Ai văzut vreun om să se lupte cu Dumnezeu?” m-au întrebat odată, batjocoritor. ”Cu cine ați vrea să ne luptăm?” le-am răspuns eu. Într-adevăr, cu cine altcineva?

Iată de ce viața noastră, părinte, a fost un urcuș. Un urcuș, o prăpastie, un pustiu. Am pornit cu mulți camarazi de luptă, cu multe idei, o adevărată escortă; dar, pe măsură ce urcam panta și piscul se deplasa, se îndepărta, ideile, speranțele, camarazii de luptă își luau rămas bun de la noi; li se tăia răsuflarea, nu voiau și nu puteau să urce mai sus. Am rămas singuri, cu ochii pironiți pe Monada Mișcătoare, spre piscul care se deplasa mereu. Dacă urcam, nu o făceam pentru că aveam bănuiala și naivitatea să credem că într-o zi piscul va rămâne pe loc și îl vom atinge, nici că, dacă-l vom atinge, vom găsi fericirea, izbăvirea, paradisul: urcam pentru că urcușul însuși era pentru noi fericirea, izbăvirea și paradisul.

Sunt plin de admirație pentru sufletul omenesc: nicio putere în cer și pe pământ nu este atât de mare; purtăm în noi atotputernicia și nu știm; sufletul nostru e strivit sub greutatea cărnii și a grăsimii, fără să înțelegem cine suntem și ce putem împlini. Ce altă putere pe lume e în stare să privească drept în față, fără să-și piardă lumina ochilor, începutul și sfârșitul lumii? La început nu era Cuvântul, cum predică sufletele strivite sub greutatea trupului, nici Fapta, nici mâna Creatorului mânjită de lutul vieții; la început era Focul, iar la sfârșit nu va fi nici nemurirea, nici răsplata, raiul sau iadul; la sfârșit va fi Focul. Între aceste două focuri, iubite străbun, mărșăluiam, luptam, urmând porunca Focului, folosindu-l pentru a face din trup o flacără, din gândire o flacără; o flacără din speranță și disperare, din onoare și dezonoare, din glorie. Tu mergeai înaintea mea și eu te urmam. Tu m-ai învățat că flacăra noastră lăuntrică, potrivnică legii trupului, se aprinde tot mai mult de-a lungul anilor. Iată de ce te admiram: cu cât anii treceau, deveneai mai îndârjit, cu cât erai mai aproape de abis, inima ta era mai puternică. Aruncai trupuri, sfinți, seniori, călugări, în creuzetul privirii tale, le topeai ca pe metale și, curățindu-le de rugină, scoteai aur curat din sufletul lor. Care suflet? Flacăra – văpaia care ne-a dat naștere și văpaia care ne va nimici.

**********

Recomand: Raport către El Greco, de Nikos Kazantzakis, Ed. Humanitas Fiction, 2012.

Citește Ana Maria Tomescu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s