Dă-mi să devin nimic / Simone Weil

Simone Weil (1909-1943), French philosopher, mystic and political activist.

Nu posedăm decât lucrurile la care renunțăm. Cele la care nu renunțăm ne scapă. În sensul acesta, nu putem poseda nimic fără să trecem prin Dumnezeu. (…) Odată ce am înțeles că suntem nimic, ținta tuturor eforturilor e să devenim nimic. Acestui scop îi este dedicată suferința acceptată, acestui scop îi este dedicată acțiunea, acestui scop îi este dedicată rugăciunea. Dumnezeul meu, dă-mi să devin nimic.

Bobul de grâu trebuie să moară ca să elibereze energia ce o poartă în sine și din ea să se formeze alte combinații. La fel, noi trebuie să murim pentru a elibera energia atașată, pentru a poseda o energie liberă, susceptibilă să se modeleze pe adevăratul raport al lucrurilor.

Extrema dificultate pe care o resimt adesea când e să împlinesc cea mai măruntă acțiune e o favoare ce mi se acordă. Fiindcă așa, prin acțiuni obișnuite și fără să stârnesc atenția, pot tăia rădăcinile arborelui. Oricât de indiferent ai fi față de opinia comună, acțiunile extraordinare conțin un stimulent cu totul absent în cele obișnuite. A afla o dificultate extraordinară în împlinirea unei acțiuni obișnuite e o favoare pentru care trebuie să fii recunoscător. Nu trebuie să ceri dispariția acestei dificultăți; trebuie să implori harul de a o utiliza. În general, a nu dori dispariția niciuneia dintre aceste mizerii, a dori harul care le transfigurează.

Suferințele fizice (și privațiunile) sunt deseori pentru oamenii curajoși o încercare a puterii de a îndura și a tăriei sufletești. Dar ele pot fi folosite și mai bine. Să nu fie deci pentru mine încercări. Să fie o dovadă sensibilă a mizeriei umane. Să le îndur într-un mod absolut pasiv. Orice s-ar întâmpla, cum aș putea socoti vreodată nenorocirea prea mare de vreme ce rana ei și coborârea la care te condamnă permit cunoașterea mizeriei umane, cunoaștere care e poarta oricărei înțelepciuni?

Însă plăcerea, fericirea, prosperitatea, dacă știi să recunoști în ele ceea ce vine de altundeva (de la întâmplare, din împrejurări), pot da și ele mărturii despre mizeria omenească. A le utiliza în acest scop. A utiliza chiar harul, în aspectul său de fenomen sensibil. A fi nimic pentru a fi la locul tău adevărat în întreg.

Renunțarea îți cere să treci prin spaime echivalente cu cele pe care ți le-ar pricinui în realitate pierderea tuturor ființelor dragi și a tuturor bunurilor, inclusiv a facultăților și a achizițiilor în materie de ordine, a credințelor referitoare la ceea ce e bine, la ceea ce e stabil, etc. Iar toate acestea nu trebuie să le părăsești singur, trebuie să le pierzi – ca Iov. Însă energia astfel separată de obiectul ei nu trebuie cheltuită în oscilații, degradată. Spaima trebuie să fie deci mult mai mare decât în nenorocirea reală, ea nu trebuie nici fărâmițată de-a lungul timpului, nici îndreptată către vreo speranță.

Atunci când pasiunea iubirii ajunge până la nivelul energiei vegetative, apar cazuri de tip Phedra, Arnolphe, etc. ”Și simt aici în mine că trebuie să crăp…” Hippolyte e într-adevăr mai necesar, în sens literal, pentru viața Phedrei decât este necesară hrana. Pentru ca iubirea de Dumnezeu să pătrundă atât de jos, e nevoie ca natura să fi îndurat violența ultimă. Iov, Crucea… Iubirea Phedrei, a lui Arnolphe este impură. O iubire care ar coborî atât de jos și care ar fi pură… A deveni nimic până la nivel vegetativ; atunci Dumnezeu devine pâine.

Dacă ne considerăm propria ființă într-un moment determinat – clipa prezentă, separată de trecut și de viitor – suntem incoenți. Nu putem fi, în acea clipă, decât ceea ce suntem: orice progres implică o durată. Stă în ordinea lumii, în acea clipă, să fim așa cum suntem. A izola astfelo clipă înseamnă iertarea. Însă această izolare înseamnă detașare.

Nu există decât două clipe de nuditate și de puritate desăvârșite în viața omului: nașterea și moartea. Nu poți adora pe Dumnezeu sub forma umană fără a pângări dumnezeirea decât ca nou-născut ori muribund.

Moarte. Stare de tipul clipei, fără trecut și fără viitor. Indispensabilă pentru accesul la eternitate.

***********************

Recomand: Simone Weil, Greutatea și harul, Ed. Humanitas, București, 2003.

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s