Acela care, în viață, a fost păstor, a devenit după moarte păun – Visul mamei lui Dante / Giovanni Boccaccio

Giovanni Boccaccio (1313-1375) – scriitor, poet italian. Portret de Andrea del Castagno, 1450 (sursa foto: wikipedia)

Totul despre visul mamei lui Dante

În timp ce era însărcinată, nobila femeie s-a visat la picioarele unui laur uriaș, alături de un izvor limpede, dând naștere unui fiu care, hrănindu-se cu fructele ce cădeau din copac și cu apa din izvor, s-a preschimbat apoi într-un păstor voinic și tare doritor de frunzele laurului sub care se afla; și în vreme ce el se silea să ajungă la ele, ei i se părea că o să cadă; preschimbându-se îndată după asta, i se păruse însă că nu-l mai vede pe el, ci un minunat păun în care acesta se schimbase. Tulburată de această minunăție, nobila femeie își întrerupse somnul cel dulce, fără să mai vadă nimic în legătură cu fiul său.

Lămurirea visului

Împinsă de însăși milostivirea sa, dumnezeiasca bunătate, care ab eterno prevede orice lucru viitor ca pe unul prezent, obișnuiește ca, ori de câte ori natura, slujitoarea lui universală, stă să săvârșească ceva nemaipomenit printre muritori, să ne facă atenți printr-o dovadă oarecare, fie prin semne, fie în vis, fie în alt chip, pentru ca din această prevestire să luăm învățătură că Stăpânul firii, făcătorul tuturor lucrurilor, este atoateștiutor, iar dacă ne gândim bine, o asemenea prevestire a fost făcută cu prilejul venirii pe lume a acestui poet de care atât de mult am vorbit mai sus. Și cui putea să-i fie făcută, pentru a o înțelege și a o primi cu mai multă dragoste, decât aceleia care trebuia să-i fie mamă celui vestit și care îi și era? Sigur că nimănui altcuiva decât ei. Iar ceea ce i s-a arătat ei ne este cunoscut prin cele scrise mai sus, dar ceea ce Domnul a înțeles prin aceasta trebuie privit cu un ochi mai pătrunzător. Femeii i se părea așadar că stă să nască un fiu, și sigur că asta și făcu la puțină vreme după vedenia pe care a avut-o. Ce vrea însă să însemne laurul cel înalt, sub care se petrece nașterea, rămâne de văzut.

Este părerea astrologilor și a filozofilor pricepuți în tainele firii că toate corpurile inferioare iau naștere, se hrănesc și se călăuzesc datorită puterii și înrâuririi corpurilor superioare, atunci când atotputernica rațiune, luminată de mila dumnezeiască, nu se împotrivește. Din această pricină, văzând care corp superior ar fi mai puternic, în punctul unde se înalță deasupra orizontului în ceasul în care se naște cineva, se spune că noul-născut se va potrivi întru totul după corpul acela mai puternic, dar mai ales după însușirile acestuia. De aceea, prin laurul sub care femeii i se părea că-l va aduce pe lume pe Dante al nostru, mi se pare că trebuie înțeleasă conjunctura în care se aflau planetele la nașterea lui, arătându-se în asemenea fel, încât să dovedească mărinimie și elocvență poetică; aceste două lucruri le înfățișează laurul – arborele lui Febus – cu ale cărui frunze poeții obișnuiesc să se încunune, precum îndeajuns s-a arătat mai sus. Fructele laurului, cu care se hrănea pruncul nou-născut, le socot a fi urmările unei asemenea dispoziții a cerului, pe care am arătat-o: ele sunt cărțile de poezie și învățăturile lor, cu care cărți și doctrine a fost hrănit din belșug, adică instruit, Dante al nostru.

Izvorul cel limpede, din a cărui apă i se părea că bea acesta, socot că nu poate fi altceva decât rodnicia învățăturilor filozofiei morale și naturale; și precum izvorul ia naștere din rodnicia ascunsă în sânul pământului, tot astfel și aceste învățături își au cauza și esența în nenumărate argumente demonstrative, care ar putea fi asemuite cu rodnicia pământului – fără de care nicio știință nu-și poate afla loc în mintea cuiva dacă nu este orânduită și pregătită de către demonstrațiile filozofice. De aceea, putem foarte bine să spunem că el odată cu apa cea limpede, adică cu filozofia, își așează în stomacul său, adică în mintea sa, fructele cu care se hrănește, adică poezia, pe care, după cum s-a mai spus, o studia cu toată râvna.

Grabnica lui transformare în păstor ne arată strălucirea minții sale; căci el a fost de la bun început atât de deosebit și de bine înzestrat, încât într-un scurt răstimp a cuprins prin învățătură tot ceea ce-i trebuia ca să devină păstor, adică dătător de hrană pentru celelalte minți lipsite de așa ceva. Și după cum poate oricine să-și dea seama destul de ușor, există două feluri de păstori: unii sunt păstori trupești, ceilalți sunt păstori sufletești. Păstorii trupești sunt și ei de două feluri, din care primul este al celor cărora în popor li se spune de către toată lumea ”păstori”, adică păzitori ai oilor, ai boilor și ai oricăror alte dobitoace; al doilea este al capilor de familie, prin grija cărora se cade să fie hrănite, păzite și conduse turmele fiilor, ale slujitorilor și ale celorlalți care atârnă de ei. Tot astfel, păstorii sufletești pot să fie și ei de două feluri, din care unul este al celor care hrănesc sufletele celor vii cu cuvântul lui Dumnezeu, iar aceștia sunt prelații, predicatorii și preoții, în paza cărora sunt încredințate sufletele nestatornice ale tuturor celor ce se află sub acea îndrumare ce-i este rânduită oricui; celălalt fel este al celor care, stăpâni peste o desăvârșită învățătură, fie citind cele scrise de cei din trecut, fie scriind din nou ceea ce li se pare a fi ori nu destul de limpede dovedit, ori scăpat din vedere, dau învățătură sufletelor și minților ascultătorilor sau cititorilor, și care, mai întotdeauna, sunt numiți doctori ai cine știe cărei facultăți. Un asemenea păstor ajunse repede și poetul nostru, adică în scurt timp. Iar ca dovadă că acesta este adevărul, lăsând deoparte celelalte opere alcătuite de el, să ne uităm numai la Comedia sa, care, cu dulceața și frumusețea textului, hrănește nu numai pe bărbați, dar și pe copii și femei; iar cu minunata gingășie a unor deosebit de adânci tâlcuri ce se ascund în ea, odihnește și hrănește – după ce le-a ținut parcă unite – cele mai alese minți. (…)

În continuare se spune că, din păstor, l-a văzut preschimbându-se pe neașteptate în păun; prin această schimbare putem înțelege foarte bine moștenirea sa care, oricât ar exista în celelalte opere ale sale, cel mai deplin trăiește în a sa Comedie, care, dacă vom privi atât însușirile ei, cât și pe cele ale păunului, este după câte cred eu, aidoma întru totul acestuia. După cât se vede, printre altele, păunul are patru însușiri mai de seamă. Prima este aceea că are pene îngerești, iar în ele are o sută de ochi; a doua este că are picioare urâte și mersul tăcut; a treia este că are un glas îngrozitor pentru auz; a patra și ultima este că are o carne înmiresmată și care nu e supusă stricăciunii. Aceste patru însușiri le are în ea pe deplin și Comedia poetului nostru; dar, fiindcă ordinea aceasta nu poate fi urmată în chip potrivit, le voi analiza când pe una, când pe alta, după cum îmi va veni mai bine, și voi începe cu cea din urmă.

Spun că înțelesul Comediei noastre este asemănător cărnii de păun, pentru că el, indiferent dacă vei spune că este teologic sau moral, și-n orice parte a cărții îți va plăcea este adevăr simplu și de neclintit, care, nu numai că nu este supus stricăciunii dar, cu cât va fi mai cercetat, cu atât mai mult le va oferi cercetătorilor mireasma nestricatei sale curățenii.

Am spus că această carne este acoperită de pene îngerești; și spun ”îngerești” nu fiindcă aș ști că îngerii au pene de acest fel sau altcumva, dar, bănuind – ca orice muritor – și auzind că îngerii zboară, socotesc că trebuie să aibă pene; și fiindcă dintre păsările noastre nu cunosc alte pene nici mai frumoase, nici mai neobișnuite și nici măcar ca acelea ale păunului, îmi închipui că îngerii trebuie să le aibă la fel; și totuși nu le numesc pe ale îngerilor după ale păunului, ci pe ale păunului după ale îngerilor, fiindcă îngerul este o pasăre mai nobilă decât păunul. Prin penele cu care este acoperit acest trup, înțeleg frumusețea neobișnuitei povești, care răsună în învelișul cuvintelor Comediei: cum ar fi faptul că a coborât în Infern și a văzut înfățișarea locurilor și chipul în care o duc cei de acolo; că s-a suit pe muntele Purgatoriului și a dat ascultare plânsetelor și vaietelor celor ce trag nădejde să ajungă sfinți; că de aici s-a urcat în Paradis și a văzut slava de nedescris a celor preafericiți – poveste atât de frumoasă și atât de neobișnuită încât n-a mai fost nici gândită, nici auzită de nimeni vreodată; și împărțită în o sută de Cânturi, așa cum unii spun că păunul are în coadă o sută de ochi; iar Cânturile acestea deosebesc în chip tot atât de lămurit diferitele părți ale expunerii pe cât ochii deosebesc culorile sau diversitatea lucrurilor care le stau în față. Așadar, carnea păunului nostru este cu adevărat acoperită cu pene îngerești.

Mai are totodată păunul picioarele urâte și mersul liniștit: lucrurile acestea se potrivesc foarte bine și pentru Comedia autorului nostru, căci așa cum întregul trup pare să se sprijine pe picioare, tot astfel prima facie (la prima înfățișare) se pare că orice operă scrisă se sprijină pe chipul în care se vorbește în ea; iar față de înaltul și măiestritul stil literar, pe care-l folosește orice alt poet, limba vulgară în care, și pe care se sprijină toate mădularele Comediei, este urâtă, cu toate că e mai frumoasă decât celelalte și mai potrivită cu mințile celor de astăzi. Mersul liniștit înseamnă modestia stilului, care în ”comedie” se cere în chip obligatoriu, așa cum bine știu cei care pricep ce va să zică o ”comedie”.

În sfârșit, spun că glasul păunului este îngrozitor; cu toate că, la prima vedere, gingășia cuvintelor poetului nostru este mare, nu încape îndoială că, pentru cel care va privi cu atenție miezul lor, glasul păunului i se va potrivi foarte bine și lui Dante. Cine strigă oare mai cumplit decât el, atunci când prin născociri de o mare asprime înfierează păcatele multora dintre cei vii și le pedepsește pe ale celor care s-au dus de pe lume? Care glas este mai cumplit pentru cel ce stă să cadă în păcat, decât al celui care-l pedepsește? Niciunul, desigur. Cu arătările sale, el îi sperie pe cei buni și-i umple de groază pe cei ticăloși; iată dece, prin felul cum îl folosește aici, se poate spune pe bună dreptate că are un glas cumplit. Din această pricină, ca și din altele mai sus arătate, apare destul de lămurit că acela care, în viață, a fost păstor, a devenit după moarte păun, așa cum se poate crede că i-a fost arătat prin inspirație divină, iubitei sale mame, în timpul somnului. (…)

Se cade ca atât cât am spus eu să fie de ajuns, iar ceea ce lipsește să rămână în grija urmașilor mei.

********************************

Recomand: Giovanni Boccaccio, Viața lui Dante, Ed. Litera, Oradea, 1994. Pentru această ediție s-a preluat textul apărut în Editura pentru Literatură Universală în anul 1965.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s