Admirabila tăcere – Din Jurnalul lui Alexandru Codin Mironescu

Alexandru Mironescu (1903-1973) – om de știință, eseist, filosof, profesor universitar, colecționar de artă român din perioada interbelică, fost deținut politic sub regimul comunist din România.

Iau uneori contact cu suferința unor prieteni apropiați – în formele ei teribile și parcă iremediabile -, suferințe care s-au acumulat, istovitoare, care pustiesc omul dezarmat, lipsit de puternice legături cu Dumnezeu, care izbucnesc cu forța irumperii unui vulcan în stare să distrugă și să acopere cu lavă și cenușă așezările firave ale omului interior. Atunci se clatină, se cutremură totul, se scufundă totul în abisul deznădejdii și singurătății înspăimântătoare. Înțeleg și particip cu frățească dragoste și îndurerare la asemenea suferințe ale omului, dintre care, de câte!, am avut și eu, periodic, parte: crize și suferințe grozave, pentru care niciodată n-aș mai dori să iau viața de la început, cu toate că am trăit necontenit și bucurii incomparabile, care nădăjduiesc, în cealaltă viață, vor fi netulburate și plenare. – ”Certându-mă, Domnul m-a certat, dar morții nu m-a dat.” (Psalmul 117,18)

Îmi dau seama în asemenea împrejurări, cu o claritate absolută, de următoarele evidențe:

  1. Nimeni pe lume nu ne poate face atâta rău cât ne putem face nouă noi înșine și unii altora.
  2. Răutatea și mânia din noi ne întunecă total mintea și suntem în stare, fără să ne mai dăm seama măcar o clipă, ca niște nebuni, să împingem răul din noi până la forme criminale și monstruoase.
  3. Egoismul nostru devine absolut, monstruos, irevocabil, fără nicio fisură. Solidaritatea cu răutatea din noi capătă înfățișarea hotărârii de a-l extermina pe celălalt, fără să mai putem înțelege că exterminarea, distrugerea celuilalt înseamnă și a noastră înșine, și ruinarea, bunăoară, a familiei, a condițiilor în care muncim, ne creștem copiii, ne întreținem casa, etc.
  4. Nu ne mai putem da seama că volbura de invective, de reproșuri, de acuzații au luat amploarea unei lupte, în care sombrăm pentru că nu mai vrem sau nu mai suntem în stare să facem câteva lucruri elementare, dar fundamentale ale vieții, ale raportului cu noi înșine și cu aproapele nostru.
  5. Pierdem complet din vedere că nimeni pe lume nu poate face ce vrea, nici Nixon, nici Brejnev, nici împăratul Japoniei și nici papa de la Roma. Nici oamenii și nici stihiile lumii nu se pot dezlănțui fără limite. Dumnezeu a pus pretutindeni niște granițe. Nu putem impune Universului necazuri personale.
  6. Orgoliul personal poate urca până la punctul în care Însuși Dumnezeu dacă ar veni și ne-ar ruga să facem un gest simplu, salvator, de smerenie, de dragoste, refuzăm.
  7. Nu mai știm că în restabilirea unor situații, care au fost grav deteriorate, e nevoie și de tăceri, de renunțări de ”a pune lucrurile la punct”, de renunțări la dovediri și interminabile discursuri. Combatanții trebuie să lase vorbele la o parte și fiecare să facă ce trebuie, să se întoarcă fiecare la treaba și răspunderea lui.
  8. Acela care aruncă vina situației nenorocite în care se găsește – exclusiv în sarcina ”celuilalt” și, din aproape în aproape, face răspunzător universul întreg de mizeria lui, acela nu e pe calea bună, nu e pe calea găsirii unei soluții. (…)

Și mai rămâne ceva, să ne aducem aminte că Cineva a spus: ”Fără Mine nu puteți face nimic.”
Și cam asta e.

********************

Alexandru Mironescu, Admirabila tăcere, Jurnal 1968-1969, Ed. Humanitas, București, 2019.

Admirabila tăcere – Foto: Ana Maria Tomescu

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s