Visul unui om ridicol / F. Dostoievski

Feodor Dostoievski (1821-1881)

Sunt un om ridicol. Acum ei îmi spun nebun. Aceasta ar fi o înălțare în rang, dacă n-aș fi rămas pentru dânșii la fel de ridicol ca înainte. Dar acum nu mă mai supăr, acum mi-s dragi cu toții, chiar și atunci când râd de mine, chiar și atunci îmi sunt dragi, nu știu de ce anume. Aș râde și eu cu dânșii, nu de mine însumi, ci iubindu-i, dacă n-aș fi așa de întristat privindu-i. Întristat, fiindcă ei nu cunosc adevărul profund, iar eu cunosc adevărul. O, cât e de greu să fii singurul care știe adevărul! Însă ei nu vor înțelege asta. Nu, nu vor înțelege.
Iar mai demult sufeream pentru că păream ridicol. Nu păream, eram. (…) An după an creștea și se întărea în mine aceeași conștiință a înfățișării mele ridicole în toate privințele. Am fost luat în râs de toți și întotdeauna. Însă nimeni nu a știut și nici nu a bănuit că, dacă a existat pe pământ cineva care să știe, mai bine decât alții, că sunt ridicol, omul acela am fost chiar eu, și acesta a fost pentru mine lucrul cel mai jignitor, că ei nu știau asta, însă aici vinovatul am fost chiar eu: întotdeauna am fost așa de mândru, că pentru nimic în lume și niciodată nu am vrut să recunosc asta în fața nimănui. Această mândrie a crescut în mine odată cu trecerea anilor și, dacă s-ar fi întâmplat să fiu silit să recunosc în fața nu știu cui că sunt ridicol, atunci, cred, în aceeași seară chiar, m-aș fi aruncat în aer sau mi-aș fi tras un glonț în cap. (…) Poate pentru că în sufletul meu se instala un dor teribil, pricinuit de o împrejurare ce era de acum infinit mai presus de mine: era vorba despre convingerea, care mi s-a format la un moment dat, cu privire la faptul că în lume totul îmi este, de fapt, totuna. Presimțisem de multă vreme toate acestea, însă convingerea clară mi-a apărut în ultimul timp, cumva deodată. Am simțit, pe neașteptate, că mi-ar fi totuna dacă lumea ar exista sau dacă nicăieri nu ar fi nimic. Am început să aud și să simt cu toată ființa mea că nimic nu exista în timpul meu. La început, mi se părea că în trecut, în schimb, multe existaseră, însă pe urmă m-am convins că nici înainte nu fusese nimic. Atunci, deodată, am încetat să mă mai supăr pe oameni și aproape că am început să nu-i mai bag în seamă.

(…)
Da, chiar așa, s-a terminat: cu faptul că i-am pervertit pe toți! Cum s-a putut petrece așa ceva nu știu, dar îmi amintesc limpede totul. Visul a trecut în zbor milenii, lăsându-mă doar cu senzația unui întreg. Știu doar că eu am fost pricina căderii în păcat. Ca un vierme scârbavnic, ca un atom de ciumă ce molipsește toate statele, așa am molipsit și eu prin mine însumi acel ținut fericit, care nu cunoscuse înainte păcatul. Ei au învățat să mintă și minciuna le-a fost pe plac și au cunoscut frumusețea minciunii. O, totul a pornit, poate, de la o cochetărie nevinovată, dintr-o glumă, de la un joc al iubirii, chiar așa, poate, de la un atom, însă acest atom de minciună a pătruns în inimile lor și le-a fost pe plac. Apoi, repede, s-a născut și voluptatea, voluptatea a generat gelozia, gelozia, cruzimea… O, nu știu, nu-mi amintesc, dar repede, foarte repede a apărut și prima vărsare de sânge: ei s-au mirat și s-au îngrozit și au început să plece, să se despartă.

Au apărut uniuni, însă de astă dată, erau ale unora împotriva altora. Au început reproșurile, învinuirile. Ei au aflat ce este rușinea și au ridicat rușinea la rang de virtute. A luat naștere noțiunea de cinste, și fiecare uniune și-a ridicat câte un stindard. Ei au început să chinuiască animalele, iar animalele au fugit în păduri, devenindu-le potrivnice. A început lupta pentru dezbinare, pentru izolare, pentru personalitate, pentru ”al meu” și ”al tău”. Acele ființe au început să vorbească în limbi diferite. Au cunoscut durerea și au iubit durerea, au dorit cu ardoare chinurile și au spus că Adevărul poate fi atins doar prin chinuri. Atunci a apărut la acele ființe știința. Când s-au făcut răi, au început să vorbească despre frăție și umanism și au înțeles aceste idei. Când au devenit infractori, au inventat dreptatea și și-au alcătuit coduri de legi, pentru a o păstra, iar pentru a asigura codurile de legi, au pus în funcțiune ghilotina. Abia își mai aminteau de ceea ce pierduseră, nici nu mai voiau să creadă că fuseseră cândva nevinovați și fericiți. Râdeau chiar și de posibilitatea acestei fericiri a lor de odinioară, numind-o un vis. Nu erau nici măcar în stare să-și închipuie acest vis în forme și imagini, dar, lucru ciudat și minunat, pierzându-și orice speranță în fericirea de altădată, numind-o poveste, ei au dorit atât de mult să fie nevinovați și fericiți din nou, încât au căzut în fața inimii lor, venerând, ca niște copii, această dorință, au construit o mulțime de locuri de cult și au început să se închine acestei idei, propriei lor ”dorințe”, crezând, în același timp, pe deplin, în imposibilitatea îndeplinirii și realizării acesteia, dar adorând-o cu lacrimi și închinându-i-se. Totuși, dacă s-ar fi putut întâmpla ca ei să se întoarcă la acea stare de nevinovăție fericită pe care o pierduseră și dacă cineva le-ar fi arătat-o deodată din nou și i-ar fi întrebat dacă vor să se întoarcă la acea stare, atunci probabil ar fi refuzat. Ei îmi spuneau: ”Poate că suntem mincinoși, răi și nedrepți , știm aceasta și depângem lucrul acesta și ne chinuim din cauza aceasta singuri și ne pedepsim mai mult decât, chiar, poate, acel Judecător milostiv care ne va judeca și al cărui nume nu-l știm. Însă noi avem știința, și prin ea vom găsi din nou adevărul, însă acum îl vom primi în mod conștient. Cunoașterea este mai presus de sentimente, conștiința vieții este mai presus de viață. Știința ne va da înțelepciunea, înțelepciunea ne va dezvălui legile, iar cunoașterea legilor fericirii este mai presus de fericire.” Așa au spus, iar după aceste cuvinte, fiecare a început să se iubească pe sine mai mult decât pe ceilalți, și nici nu ar fi putut face altfel. Fiecare a devenit atât de gelos față de propria persoană, încât se străduia din răsputeri să-i înjosească și să-i facă mici pe ceilalți, făcând din aceasta scopul vieții sale.

A apărut sclavia, a apărut chiar sclavia de bună voie: cei slabi erau bucuroși să se supună celor puternici, și aceasta doar pentru ca aceia să-i ajute să-i asuprească pe cei și mai slabi decât dânșii. Au apărut propovăduitorii adevărului, care veneau la acești oameni cu lacrimi în ochi, vorbindu-le despre trufia lor, despre pierderea măsurii și armoniei, despre faptul că nu mai știau ce este rușinea. Lumea râdea de ei sau îi bătea cu pietre. Pe pragurile templelor se vărsa sânge sacru. În schimb, au apărut oameni care au început să inventeze cum să facă să se unească din nou, pentru ca fiecare, neîncetând să se iubească pe sine mai presus de ceilalți, să nu-l stingehrească pe altul, și să trăiască astfel parcă toți laolaltă, parcă într-o societate armonioasă. Războaie întregi se iscară din cauza acestei idei.

Toți cei care luptau în război credeau cu tărie în același timp că știința, înțelepciunea și sentimentul de autoconservare îl obligă, până la urmă, pe om să se unească, de bună voie, într-o societate rațională și că de aceea, deocamdată, pentru a grăbi lucrurile, ”înțelepții” încercau să-i distrugă mai repede pe toți ”neînțelepții” care nu le înțelegeau ideea, pentru ca aceștia din urmă să nu împiedice triumful ideii. Însă sentimentul de autoconservare a început să slăbească repede, au apărut cei trufași și iubitorii de plăceri care au cerut direct totul sau nimic. Pentru a obține totul se recurgea la fapte de cruzime, iar dacă nu reușeau, la sinucideri. Au apărut religii ce practicau cultul neantului și al autodistrugerii de dragul liniștii și nimicniciei eterne. În cele din urmă, acești oameni au obosit în efortul lor fără sens și pe chipurile lor a apărut suferința, și ei au proclamat că suferințele reprezintă frumusețea, că numai în suferință există idee. În cântecele lor, ei au cântat suferința. Umblam printre ei, frângându-mi mâinile, și plângeam pentru ei, dar îi iubeam, poate și mai mult decât înainte, când pe fețele lor nu exista încă suferință și când erau nevinovați și atât de frumoși. Am iubit și mai mult pământul necinstit de ei, mai mult decât atunci când fusese un rai, doar pentru că pe pământul acela apăruse durerea. Vai, întotdeauna am iubit durerea și mâhnirea, dar numai pentru mine, dar pe ei îi plângeam, fiindu-mi milă de ei. Îmi întindeam mâinile către dânșii, acuzându-i din disperare, blestemându-mă și disprețuindu-mă. Le spuneam că toate acestea le-am făcut eu, eu singur, că eu eram cel care le-a adus stricăciunea, molima și minciuna! Îi imploram să mă răstignească pe cruce, i-am învățat până și cum să facă această cruce! Nu aș fi putut, nu aș fi avut puterea să mă omor pentru a doua oară, însă voiam să iau asupra mea chinurile lor, eram însetat ca în aceste chinuri să se verse sângele meu până la ultima picătură. Însă ei râdeau doar de mine, și, până la urmă, au început să mă socotească un nebun pentru Hristos. Îmi găseau justificări, spuneau că primiseră doar ceea ce își doriseră ei înșiși și că tot ceea ce exista de acum nu ar fi putut să nu existe. În cele din urmă, m-au anunțat că devenam periculos pentru ei și că aveau să mă închidă într-o casă de nebuni, dacă nu tăceam. Atunci mi-a intrat mâhnirea în suflet așa de puternic, că inima mi s-a strâns și am simțit că voi muri, când…

Ei bine, atunci m-am trezit.

*********

Recomand: Pagini alese din literatura rusă a secolului al XIX-lea, Ed. Corint, București, 2017

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s