Se întâmplă foarte des ca cineva care-a trăit foarte mult să fi trăit prea puțin… / Seneca

Ce să fac?
Moartea mă urmărește și viața trece în goană.
Învață-mă să nu fug de moarte și să nu las să-mi treacă viața.
Dă-mi curaj în înfruntarea greutăților și liniște deplină în fața inevitabilului.
Dezleagă-mă din strânsoarea timpului.
Arată-mi că prețul vieții nu stă-n durata ei, ci în felul cum o folosești, că se poate întâmpla, ba chiar se și întâmplă foarte des, ca cineva care-a trăit foarte mult să fi trăit prea puțin.
Spune-mi de câte ori merg la culcare: ”S-ar putea să nu te mai trezești”, și la trezire: ”S-ar putea să nu mai dormi niciodată”.
Spune-mi la plecare: ”S-ar putea să nu te mai întorci”, și la venire: ”S-ar putea să nu mai pleci”.

După ce însă vei scăpa de această boală, orice schimbare a locului îți va face plăcere.
Chiar dacă ai fi gonit la capătul lumii, în orice colț sălbatic de țară te-ai așeza, acea așezare, oricum ar fi, îți va părea primitoare.
Interesează mai mult în ce stare de spirit mergi decât unde mergi și, de aceea, nu trebuie să ne legăm sufletul de niciun loc.
Trebuie să trăim cu această convingere: nu m-am născut pentru un singur colț de lume; patria mea este întreg universul…
Căci acum nu călătorești, ci rătăcești mânat fără voie și schimbi loc după loc, când ceea ce cauți, o viață frumoasă, se află în orice loc.

Și această ființă nu-i nicicând mai divină decât atunci când se gândește la moarte și-și dă seama că omul a fost făcut ca să-și împlinească viața, că acest trup nu este o locuință, ci un loc de popas – de fapt, un scurt popas – pe care trebuie să-l părăsești, de îndată ce vezi că ești o povară pentru gazdă. Cea mai puternică dovadă, dragul meu L*, că sufletul vine dintr-un lăcaș mai înalt este că lumea în care trăiește i se pare joasă și strâmtă (…).

Când va veni ziua care separă acest amestec de divin și uman, îmi voi lăsa trupul aici unde l-am găsit, iar eu mă voi întoarce iarăși printre zei. Nici acum nu sunt înstrăinat de ei, dar țărna cea grea mă ține pe loc. Viața omului este un popas, care este preludiul unei alte vieți mai bune și mai lungi. Precum pântecele mamei ne ține nouă luni de zile și ne formează nu pentru el, ci pentru locul în care vom fi trimiși, gata pregătiți să respirăm aerul și să rezistăm la lumina zilei, tot așa în acest timp, care se întinde din copilărie până la bătrânețe, ne formăm pentru o altă naștere. ne așteaptă un alt început, o altă rânduială a lucrurilor.

*** *** ***
RECOMAND: Seneca, Scrisori către Luciliu, Ed. Humanitas, 2020

”E seară, am ajuns acasă, oriunde” – Foto: Ana Maria Tomescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s