Pașii lui calmi și majestuoși erau parcă treptele unei inițieri – Despre Lucian Blaga / Ștefan Augustin Doinaș

Lucian Blaga (1895-1961) – Romanian philosopher, poet, playwright and novelist. / Sursa foto: https://academiaprivata.ro/

Ființă, tu, găsi-voi cândva cuvenitul
sunet de argint, de foc, și ritul
unei rostiri egale
în veci arderii tale?…
Nepriceput pe lângă vetre,
dar înțeles de zei și pietre,
cuvântul unde-i – ca un nimb
să te ridice peste timp?

Ardere, L.Blaga

Linii pentru un portret interior

Lucian Blaga nu avea umor. Când râdea – ceea ce i se întâmpla destul de rar – râdea cu mare poftă, ca un copil, parcă intrând în altă vârstă, în altă zonă de existență; râdea chiar cu o anume lipsă de măsură, ca și când râsul l-ar fi obligat să depășească o limită riscantă, o frontieră a spiritului, dincolo de care n-ar mai fi fost el însuși. (…)
S-a scris adesea despre el că putea să fie văzut contemplând munții, apele, vietățile. Dar care este oare noima popasurilor lui în fața lor? Eu cred că se oprea îndelung mai ales în fața acelor semne ale realității, înaintea cărora trebuie să amuțești, înaintea cărora te încremenește mirarea: ”Mire-te, dezmire-te / cântecul făpturii, / locul unde toate cresc, / inima pădurii.”

Noi, cerchiștii, îl porecliserăm Tao. Hermetismul lui ni se părea ilustrarea unei metafizici a vidului, în sens asiatic: e vorba de golul care fundează și dă tărie plinului, de nimicul care ține legăturile Totului. Era limpede, pentru noi, că taciturnul nostru profesor purta mereu cu sine momentul acelui schöpferische Nichts din care se deschid perspectivele spre mit, spre contactul cu numinosul, spre ritualic și spre demonic.
Deși nu i-am adus niciodată elogii, el a suportat să-i fim aproape, chiar foarte aproape; deși ne-am raliat, programatic și principial, la alte personalități ale culturii noastre – ca Maiorescu și Lovinescu – el a frecventat cu regularitate cenaclul nostru, a colaborat la Revista Cercului Literar, adaptându-se spiritului cerchist. Prezența lui, cam distantă și destul de mută, printre noi era totuși semnul unor legături adânci, subterane, lucrând în secret, pe care probabil el le-a bănuit în mai mare măsură decât noi: s-a ascuns adesea în sine, știind că noi o să-l găsim acolo și nu în altă parte. (…)

Încă din tinerețe avea o față atât de sculptată, încât părea bătrân. Dar nu era lucrarea timpului care se scurse peste el, ci timpul din el, timpul cu care se născuse, timpul lui interior, ca o zestre a Mumelor. Trăsăturile lui vădeau o modelare dintru început a ființei – vârsta meditației alterând un chip de copil.
Îi plăcea să umble, să se plimbe, dar nu știa ce este graba: pașii lui calmi și majestuoși erau parcă treptele unei inițieri, etapele unui obscur ”raționament corporal” de integrare în cosmos.
N-a aprobat, pentru că n-a priceput, pentru că era complet străin de ”arta poetică” a unui Mallarmé, de pildă. Dar avea comun cu acesta – cred eu – acea rarisimă ”compétence de l’Absolu”: capacitatea de a-și prelungi specializarea până la îmbrățișarea lumii, a Totului. catrenul blagian: ”Trăim subt greul văzduhului / ca pe-un fund adânc de mare. Nici o suferință nu-i așa de mare / să nu se preschimbe în cântare...” este ecoul muzical al mallarméenei concepții despre ”Poésie – explication orphique de la Terre”. (…)

Ar fi vrut să fie ca Goethe. Dar la maestrul său german Romantismul nu se putea desprinde de Clasicism; în timp ce la el Romantismul nu se putea conține în sine și de aceea se scurgea puternic spre Expresionism: recursul la origini, sentimentul dezamăgirii, intuiția individualului, vocația organicului, sentimentul naturii ca ”haină” a sacrului – toate acestea la el sunt centrifuge, în timp ce la Goethe erau centripete. (…)
Trăia, în egală măsură, un sentiment metafizic al Totului (Welt) și un sentiment fizic, familiar, al ambianței (Umwelt). Dar îi plăcea să se ”salveze” din Umwelt în Welt; era mai acasă în poveste, decât în declarație. (…)
A fost mult mai integru decât se crede; a fost mult mai puternic moralmente decât se știe. Modul său de a rezista era de tip neutral, aproape asiatic al abstragerii, al zăbavei, al tăcerii, al nonactivității.

După ce în ultimii ani s-a întâlnit zeiește cu iubirea, în ultimele zile ale vieții sale s-a confruntat omenește cu moartea. După câte mi-a spus I. Negoițescu (care în acel timp i-a fost aproape), a trăit intens teribila incompatibilitate dintre suflet și corp – baza lipsei sale de credință. Scrâșnirea din dinți cu care a murit măsoară revolta spiritului său silit să părăsească existența corporală, această captivitate pe care o convertise în exultanță a creației și simțirii, în libertate interioară, în comportament de demiurg.

(1988)

*** *** ***
Ștefan Augustin Doinaș, Eseuri, Ed. Eminescu, București, 1996.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s