Întoarcerea acasă / Friedrich Nietzsche

Friedrich Nietzsche (1844-1900) – Filosof / Sursa foto: https://anagora.org/

O, singurătate! Tu, patrie a mea, singurătate! Prea multă vreme am trăit sălbatic printre străini sălbatici, ca să nu plâng când mă întorc!
Acuma amenință-mă cu degetul, ca mamele, acum surâde-mi blând, ca mamele, acuma spune-mi doar atât: ”Dar oare cine-i cel ce ca un uragan s-a-ndepărtat cândva de mine? – și care părăsindu-mă-a strigat: prea multă vreme petrecută-n singurătate m-a dezvățat să tac! Deci asta e ce-ai învățat?

O, Zarathustra, eu știu totul, chiar și că-n mijlocul mulțimilor ai fost cu mult mai părăsit, Unicule, decât în preajma mea! Un lucru este părăsirea, cu totul altceva singurătatea: aceasta ai învățat-o acum! Și că-ntre oameni totdeauna vei fi sălbatic și străin: – sălbatic și străin, chiar dacă ei te vor iubi: căci mai întâi de toate ei doresc să fie cruțați!
Însă aici tu ești în casa și căminul tău; aici tu poți să te exprimi, să te reverși fără îngrădire. (…) Aici simbolurile te conduc spre adevăruri.
Aici îți poți îngădui să le vorbești loial și sincer lucrurilor toate: și-ntr-adevăr, urechea lor primește ca o laudă orice vorbire sinceră cu lucrurile.

Cu totul altceva e însă părăsirea. Îți mai aduci aminte, Zarathustra? Erai în mijlocul pădurii și-o pasăre țipa deasupra ta, iar tu stăteai nehotărât și neștiind ce drum să-apuci și un cadavru zăcea alăturea de tine – și-ai zis: dac-ar putea să mă conducă animalele mele! Aflat-am că e mai periculos să-ți duci viața printre oameni, ca printre fiare: Iată ce-nseamnă părăsirea! (…)
Îți mai aduci aminte, Zarathustra? Când a sosit ora supremei tale liniști smulgându-te din tine însuți și când ți-a șușotit cu-o voce răutăcioasă: Vorbește și sfărâmă-te! – când te-a scârbit de toată așteptarea și tăcerea ta și ți-a descurajat bietul curaj: Iată ce-nseamnă părăsirea!” –

O, singurătate! Tu, patrie a mea, singurătate! Cu ce sublimă și gingașă voce îmi vorbești! Noi nu ne punem întrebări, noi nu ne tânguim, noi trecem adeseori unul lângă celălalt prin porți deschise.
Căci totul este limpede în tine și deschis; și chiar și orele aleargă-aici cu pași ușori. Și-ntr-adevăr în întuneric timpul ne-apasă mult mai tare decât apasă în lumină.
Aici cuvintele întregii ființe și tainele cuvintelor sale nu se deschid: orice ființă vrea aici să fie verb, și orice devenire vrea să învețe de la mine să vorbească.

Însă acolo jos – acolo orice vorbire e deșartă! Acolo uitarea și mersul mai departe sunt cea mai bună-nțelepciune: iată – ce-am învățat acum!
Acela care vrea să-l înțeleagă pe om în întregime – acela trebuie să-nșface tot ce-i omenesc. Dar eu am mâinile, vai!, prea curate pentru-aceasta.
O, nici măcar respirul lor nu-mi place să-l respir; vai! mult, prea multă vreme-am petrecut în zgomotele lor și-n respirația lor viciată!
O, fericită liniște din jurul meu! Miresme pure ce mă-mpresurați! Ce pură respirație își trage din pieptul lor această liniște! Și cum ascultă această fericită liniște!

Însă acolo jos – totul vorbește, dar nimic nu-i ascultat. Chiar dacă și-ar anunța prin clopote înțelepciunea: dar negustorii din piețe o vor acoperi-o cu zornăitul banilor!
Totul vorbește-acolo, dar nimeni nu e în stare să-nțeleagă. Acolo totul cade-n apă, însă nimica în fântâni adânci. (…)
Acolo toți vorbesc, dar totul e doar vorbărie goală. Iar ce-a fost ieri prea tare pentru timp și pentru dinții timpului se scurge sfărâmat și ros din maximarele zilei de azi.
La ei totul vorbește, totul e trădat. Iar ce era cândva mister intim, azi e strigat pe toate străzile de flușturatici.
O, tu – ciudată fire omenească! Larmă a străzilor întunecate! Acuma te-am lăsat în urmă – pericolul cel mare pentru mine a trecut.
Pericolul cel mare pentru mine era să-mi fie milă și să-i cruț; căci orice fire omenească se vrea cruțată și îngăduită.
Cu adevăruri reținute, cu-o mână de nebun și-o inimă înnebunită de dragoste și încărcat de minciunile mărunte ale milei – așa mi-am dus eu viața printre oameni.
Mascat am stat alăturea de ei și gata-ntotdeauna să-mi fac mie însumi rău, spre-a-i suporta pe ei, și ne-necetat zicându-mi singur: ”Nebunule, tu nu-i cunoști pe oameni!”

Stând printre oameni te dezveți de oameni: prea vrea să iasă fiecare la vedere – și-atunci la ce-ți mai pot sluji ochii pătrunzători, scurmând în zare?
Chiar când cu toții mă nesocoteau, eu ca nebunul îi cruțam mai mult pe ei decât pe mine: eram obișnuit să fiu cu mine însumi aspru și-adeseori mă răzbunam pe mine pentru această-ngăduință față de ei.
Pișcat de muște veninoase și găurit, asemeni unei pietre, de picăturile de răutate, așa-mi duceam viața printre ei și căutam să mă conving zicându-mi: ”Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie.”
Dar mai ales aceia cărora li se tot zicea ”cei buni” mi s-au părut muștele cele mai veninoase: căci ei pișcau cu nevinovăție, mințeau cu nevinovăție; așadar cum ar fi putut sa fie drepți – față de mine? (…)

Să mă ascund pe mine însumi și bogăția mea – iată ce-am învățat eu printre ei. Căci i-am găsit pe toți săraci cu duhul. Însă minciuna milei mele consta în faptul că deslușisem – că văzusem și mirosisem în fiecare dintre ei cât spirit le era destul, cât spirit le era prea mult! (…)
Groparii scormonesc în fel de fel de boli. Sub vechi ruine zac miasme rele. Nu trebuie să scormonim în smârcuri. Ci să trăim la munte.
Cu câtă fericire respir acum iarăși libertatea munților. (…)

Așa grăit-a Zarathustra.

*** *** ***
Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Ed.Humanitas, București, 2018.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s