A filozofa înseamnă a învăța să murim – Cine a învățat să moară s-a dezvățat să fie slugă / Michel de Montaigne

Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix (1533-1592) – unul dintre cei mai importanți filosofi francezi ai Renșterii. În filosofie, i-a influențat pe Francis Bacon, René Descartes, Blaise Pascal, Jean-Jacques Rousseau, precum și pe gânditorii mai multor generații. / Sursa foto: https://actualitte.com/article/13482/ebooks-gratuits/telecharger-les-livres-de-michel-de-montaigne

Cicero spune că a filozofa nu înseamnă altceva decât a ne pregăti pentru moarte. Anume, poate, fiindcă studiul și contemplarea desprind întru câtva sufletul de noi și-i dau de lucru în afara trupului, ceea ce este un fel de învățare și de asemănare cu moartea; sau fiindcă toată înțelepciunea și cugetarea lumii se mărginesc în cele din urmă la atât: să ne învețe a nu ne mai teme de moarte. De fapt, rațiunea ori șuguiește, ori are negreșit în vedere doar mulțumirea noastră, și întreaga ei strădanie tinde a ne face să trăim bine și după placul nostru. Toate crezurile lumii cad până la urmă de acord că plăcerea este scopul nostru, chiar dacă o iau pe căi diferite. (…)

Faptul că moartea ne înfricoșează e pricina unui zbucium necurmat, care nu poate fi alinat cu nici un chip. Nu-i loc de unde ea să nu ne poată veni. Degeaba ne tot sucim capul încolo și-ncoace, ca într-un ținut vrăjmaș: e mereu amenințătoare ca stânca lui Tantal. Curțile noastre de judecată îl trimit adesea pe ucigaș să fie executat pe locul unde s-a săvârșit fapta; purtați-l într-acolo prin case frumoase și ospătați-l cât poftiți,

el fără de poftă stă
la mesele siciliene,
cântecul păsării și al chitarei
somn nu-i aduce.

Credeți oare că s-ar putea bucura și că, având mereu în fața ochilor ținta finală a călătoriei, gustul pentru atari mângâieri îi va rămâne neschimbat și fără a păli?

Ținta drumului nostru prin viață e moartea, către ea cătăm toți fără scăpare; iar dacă ea ne înfricoșează, cum mai putea-vom face un pas fără să ne treacă sudorile? Leacul omului de rând este să nu se gândească la ea. Dar din ce grosolană prostie îi poate veni o atât de adâncă orbire? Să-l punem să lege căpăstrul măgarului de coadă pe acela care se hotărăște să meargă cu capul în jos. (…)

E o nebunie să ne închipuim că putem izbuti pe această cale. Oamenii vin și se duc, gonesc, dansează, despre moarte însă nici pomeneală. Toate bune și frumoase; dar și când li se-arată, fie lor, fie nevestelor, copiilor sau prietenilor lor, luându-i pe nepusă masă și fără apărare, ce zbucium, ce țipete, ce furie și ce jale îi cuprinde! Văzut-ați oare vreodată chip mai umilit, mai răvășit, mai buimăcit? E cazul deci să ne pregătim pentru ea mai din vreme. Iar acea nepăsare vrednică de dobitoace, de și-ar putea afla locul în mintea unui om cu scaun la cap (lucru ce mi se pare absolut cu neputință), cere un preț prea mare pentru marfa pe care ne-o oferă. (…)

Cum nu știm unde ne-așteaptă moartea, s-o așteptăm pretutindeni. A ne gândi la moarte dinainte înseamnă să ne gândim dinainte la libertate. Cine a învățat să moară s-a dezvățat să fie slugă. Nu există nimic rău în viață pentru cine a înțeles temeinic că lipsa vieții nu-i un rău. A ști să murim ne mântuie de orice robie și silnicie. (…)
La drept vorbind, în toate cele, dacă natura nu pune umărul, doar anevoie reușesc iscusința și râvna să facă un pas înainte. Eu însumi, fără a fi melancolic din fire, visez cu ochii deschiși: de când mă știu, cu nimic nu mi-a venit mai la îndemână să mă întrețin decât cu gândul morții. (…) Acest gând nu-mi încrunta fruntea mai mult decât un altul. Dar e cu neputință să nu simțim la început înțepătura unor atari închipuiri; numai că, tot învârtindu-le și rumegându-le, până la urmă le îmblânzim, firește. (…) Sufletul devine atunci stăpân peste dorinți și patimi, peste lipsuri, rușine, sărăcie și orice alte lovituri ale soartei. Să dobândim acest avantaj dacă putem. Căci în el se află adevărata și deplina libertate care ne îngăduie să dăm cu tifla silniciilor și nedreptății, și să ne batem joc de temniți și cătușe. (…)
De altfel, ne silește aici natura. Ieșiți din lumea aceasta, spune ea, la fel cum ați intrat. Aceeași cale pe care ați urmat-o dinspre moarte spre viață, lipsită de pătimiri și spaime, urmați-o și dinspre viață spre moarte. Moartea voastră e parte din rânduiala a toate câte există, parte din viața lumii. (…)

În sine, viața nu-i nici bună, nici rea; e locul binelui și-al răului, croit de voi. Iar dacă ați trăit o zi, ați văzut totul: o zi este aidoma oricărei zile. (…) Oriunde vi s-ar sfârși viața, ea e acolo întreagă. Câștigul vieții nu stă în durată, ci în folos. Un om poate trăi mult, deși a trăit puțin. Îngrijiți-vă de ea câtă vreme o aveți. Stă în puterea vrerii voastre, iar nu în numărul de ani, să fi trăit destul. Credeați cumva că nu veți ajunge niciodată acolo unde vă îndreptați neîncetat?

Aflați că nu e drum să n-aibă capăt.
(…)

*** *** ***
Montaigne, Eseuri, Cartea întâi, Ed. Humanitas, București, 2020


One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s