Încrederea – Puterea poetică a spiritului omenesc / Nicolae Steinhardt

Nicolae Aurelian Steinhardt (1912-1989) – scriitor, critic literar, eseist, jurist, publicist român. De origine evreiască, se convertește la religia creștină ortodoxă în închisoarera de la Jilava, își ia numele de fratele Nicolae, și se călugărește după punerea sa în libertate. Reper al culturii și spiritualității românești, N.S. este autorul unei opere unice în literatura română: Jurnalul fericirii.
Sursa foto: https://www.radioromaniacultural.ro/portret-nicolae-steinhardt-un-reper-al-culturii-si-spiritualitatii-romanesti/

Pe patul de moarte fiind și venind careva să-mi demonstreze cu argumente irezistibile că nu Hristos e adevărul, ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos și mă voi despărți de adevăr.

Dostoievski

Textul evanghelic, atât în referatul lui Matei, cât și în referatele lui Marcu și Luca, folosește cuvântul credință (”cum de nu aveți credință?” sau ”unde este credința voastră?” sau iarăși ”puțin credincioșilor”), dar în pericopa liniștirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul încredere a fi mai potrivit. (…)
Emoțiile și starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia încercată de valuri nu sunt specifice vieții pământești a Mântuitorului. Ele își au echivalentul în diferite împrejurări ale istoriei profane, unde, în același fel, se vădește neîncrederea. Când Cezar trece din Galia în Britania și se dezlănțuie o puternică furtună pe brațul de apă dintre cele două țări, soții lui, de asemenea, sunt cuprinși de panică. Îi ceartă Cezar: oare nu știți cine este cu voi? Oare nu pricepeți că nimic cu adevărat rău nu are putere asupra voastră câtă vreme sunteți cu Cezar? (Nu spune: cu mine, vorbește la persoana a treia, se obiectivează – ca în De bello gallico -, se desprinde parcă de sinele său.) (…)

Aceeași liniște la Hristos pe marea Tiberiadei, în timpul furtunii: știe prea bine că încă nu I-a venit ceasul. De aceea doarme pașnic, de aceea Își învinovățește (deși poate în pripă) discipolii și-i dojenește că nu au credință. În adevăr: când ești într-o oarecare împrejurare pizmașă cu Acel Căruia I-ai afierosit toată puterea ta de iubire și de crezământ, nu-ți este îngăduit să te mai îngrijorezi, să te mai îndoiești, să cugeți că sorții au căzut potrivnic și că vei pieri.
Scena deține ceva din dramatismul unui tablou de Géricault ori Delacroix: noaptea e întunecoasă și rea, cerul acoperit, valurile uriașe, vântul suflă nemilos, mica ambarcațiune tremură și șovăie între viață și abis. Hristos, la capătul corabiei, doarme nepăsător, departe de îndârjirea realității. Iar ucenicii se zbat, își frâng mâinile, nu știu să facă altceva – deși sunt, câțiva dintre ei, pescari, deprinși cu de-ale mării – decât să-și trezească învățătorul din somn. Și parcă îndrăznind să-L mustre: sunt pe cale de a se prăpădi cu toții, iar El doarme!

Editorii și comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, acolo unde este menționată puterea divinității asupra furtunilor. Așa, spre pildă: ”Tu stăpânești pururea mării și mișcarea valurilor ei Tu o potolești”; ”Și i-a poruncit furtunii și s-a liniștit și au tăcut valurile mării”; ”Cu puterea Lui El a despicat marea și cu înțelepciunea Lui a sfărâmat furia ei”.
Dar e în episodul domolirii furtunii de către Hristos un tâlc secund, mai adânc: se dau aici în vileag însăși taina relației dintre făptura omenească și Mântuitorul ei, ba și problema capacității omului de a se încrede pe deplin, în chip absolut, fără pic de îndoială și îngrijorare în Acel pe Care și L-a ales drept Îndrumător și Învățător. Duhul, da, e osârduitor și gata să creadă, să se încreadă; trupul totuși, ori zonele intermediare dintre carne și spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale și dubiilor scepticismului sălășluitor până și-n adâncurile entuziasmului celui mai sincer.
Apostolii, în împrejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni în toată tăria sau, mai bine, mult mai bine zis, în toată slăbiciunea cuvântului. (…) Confruntați cu furtuna, (ei) reintră în rândul oamenilor știutori numai de ce se vede și se aude și se simte, cunoscători numai ai datelor imediate ale sensibilității informate de instincte, reflexe și tropisme; grav – și de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru – se arată a fi că ei sunt cei care dorm, de vreme ce nu realizează Cine le este tovarăș de drum, că se tem de ceea ce ține de o lume inferioară, că nu înțeleg că materia e subordonată Duhului.

Când Dostoievski a scris: ”pe patul de moarte fiind și venind careva să-mi demonstreze cu argumente irezistibile că nu Hristos e adevărul, ci altceva, eu voi rămâne cu Hristos și mă voi despărți de adevăr”, el a dat expresie unei stări de spirit opuse celei căreia vremelnic a căzut pradă mica turmă a lui Hristos. În prezența valurilor vieții, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanșe, zgomote și furii, creștinul e dator să-L aleagă – oricât ar fi tumultul de mare, de năprasnic, de incontestabil – pe Hristos. (…) Tărăboiul, desigur, e mare și realitatea se arată a fi devenit numai ostilitate și vuiet, hău și năvală, porțile s-ar zice că au fost ferecate, ieșire nu mai încape, ajutor nu mai are de unde și pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile: da, valurile pot acoperi în orice clipă mica, neputincioasa navă a vieții omenești. A spune totuși nu, a repeta (cum ne sfătuiește André Suarès) cuvântul lui Neptun către valurile dezlănțuite: nu, nu, nu, a considera drept maya (cum zic hindușii) – adică iluzie, amăgire, scenografie – tot decorul acela ce se străduiește a transmite impresia de ineluctabilitate și iremediabil, iată arta de a fi creștin – încrederea în Hristos chiar și la ananghie, nu numai în zilele vieții de șart, când cerul e senin ori ușor posomorât, când zgomotul de fond al realității nu s-a prefăcut în urgie sonoră, iar stihiile nu au prins a rânji și a se urni asupră-ne ca pădurea de la Birnam împotriva nefericitului rege Macbeth.

Nu-i de ajuns să credem în Hristos și în dumnezeirea Sa. Ni se cere și simțământul mai omenesc, mai puțin teologal, mai intim, mai direct și mai cald, mai apropiat de o relație de tip eu-tu (Martin Buber), de la persoană la persoană (Dumitru Stăniloae), al încrederii de fiecare clipă, în toate diversele (măruntele ori decisivele) vicisitudini ale vieții. E limpede că există o deosebire – măcar că nu e decât o nuanță, echivalentul unui semiton – între credință și neîncredere. Cei de pe corabia amenințată de mânia valurilor mai cu seamă de încredere nu au dat dovadă. Încrederea are drept temei entități mai puțin abstracte și falnice decât credința: un anume soi de naivitate, de pornire copilăroasă a inimii, un refuz de a lua în serios hidoșeniile și asupririle lumii neînsuflețite, o încredințare totală a eului care se predă (necondiționat) ocrotitorului său: îngerul păzitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfântul cel mai iubit, Puterii numai de El știută. Încrederea e ca un fir telefonic particular, o lungime de undă selectivă care leagă sufletul de obiectul nedezmințitei, neîndoielnicei Sale iubiri. (…)

Dacă, strâns cu ușa, ar trebui să definesc cu precizie deosebirea dintre încredere și credință, m-aș încumeta să enunț – referindu-mă la Hölderlin și Heidegger – că încrederea se înfățișează îndeosebi ca o putere poetică a spiritului omenesc, în vreme ce credința este facultatea sa pneumatică. Iar despre acele clipe de îndoială, spaimă și descumpănire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne învață a fi smeriți (ne arată cât de șubrezi suntem toți) și totodată ne amintesc aceste cuvinte pline de har și adevăr ale lui Dostoievski:
”Spre a judeca forța morală a unui norod (n.n.: a unui om, a unor oameni) și ceea ce este el în stare a face cu ea în viitor, nu se cuvine a lua în considerare gradul de josnicie la care se poate să fi căzut la un moment dat: se cuvine a lua în considerare numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge când va veni momentul”. Apostolii, cei șovăitori și temători de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plăpânde (ar zice Goethe, așa cum e tălmăcit de Șt.Aug.Doinaș), sunt neclintiții și vitejii mucenici și mărturisitori de mai târziu ai lui Hristos-Biruitorul.

*** *** ***

Recomand: N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi – Cuvinte de credință, Ed. Polirom, Iași, 2008.

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s