Cele patru iaduri dostoievskiene / Ion Mânzat

Dostoievski este într-adevăr un prooroc întors din iad, dacă avem în vedere că ”iadul dostoievskian” este compus din patru iaduri conexe: primul iad este subterana, ocna ca temniță exterioară și, mai ales, interioară; al doilea iad este cumplita sa nevroză care l-a chinuit toată viața; al treilea iad este ruleta, patima jocului de noroc pe care el o considera ca o ”condamnare la ocnă”; al patrulea iad, poate cel mai înspăimântător dintre toate, este sentimentul său perpetuu de vinovăție. Acest sentiment cu caracter arhetipal, care apare odată cu omul, odată cu căderea lui Adam (…) există de fapt în străfundurile spiritului fiecărui om, dar la Dostoievski el s-a amplificat datorită epilepsiei sale afective. Poate că Dostoievski se simțea vinovat de propriile sale păcate și excese din tinerețe, dar poate că era inconștient apăsat, fără încetare, de o vagă culpabilitate generată de păcatele părinților săi, ale strămoșilor săi. Acest quarternio de patru iaduri, cum i-ar fi plăcut lui C.G.Jung să spună, a influențat puternic personalitatea scriitorului, atât atitudinal cât și aptitudinal, cât și creația sa genială care sondează întunericul din adâncurile spiritului omenesc în căutarea unei luminițe, a unei scântei. Trecând prin chinurile acestui iad, multiplicat în patru iaduri, Dostoievski se purifică, se caută pe sine căutându-L pe Hristos.

În acest truditor proces de autentică individuare, de forare în propriu-i spirit până la adâncimea Sinelui adânc (”the deep Self”. cf. John Lilly, 1977), Dostoievski creează, creația sa având un caracter suprauman, adică divin. Prin creația sa, el răspunde ”apelului divinității”. Iată de ce el poate fi considerat ”un prooroc întors din iad”, un sfânt trecut prin chinurile iadului și ieșind purificat și întărit. Toată viața lui a fost o neîncetată trudă de evadare din iad. De câteva ori a reușit!

Vladimir S. Soloviov, în discursul rostit la mormântul lui Dostoievski, la 1 Februarie 1881, prezintă crezul căruia i-a slujit și ce anume a iubit cu înfocare: ”și a iubit el, înainte de orice, sufletul omenesc viu, l-a iubit în toate și pretutindeni, și a crezut că suntem cu toții seminția lui Dumnezeu, a crezut în puterea nelimitată a sufletului omenesc, triumfătoare în fața oricărei constrângeri din afară și în fața oricărei prăbușiri lăuntrice. Adunând în suflet întreaga răutate a vieții, toată greutatea și toată întunecimea ei biruindu-le prin nemărginita putere a iubirii, Dostoievski a proclamat în toate creațiile sale această izbândă. Simțind puterea dumnezeiască în suflet, răzbătând prin toate slăbiciunile omenești, el ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu și a Dumnezeului-om. Caracterul real al lui Dumnezeu și al lui Hristos i s-a dezvăluit în puterea lăuntrică a iubirii și atotiertării, și această putere rodnică, atotiertătoare, a propovăduit-o el ca temelie pentru înfăptuirea pe pământ a acelei împărății a adevărului pe care a râvnit-o și spre care a tins întreaga-i viață. ”

Soloviov îl vede pe Dostoievski ca pe o personalitate complexă în care se pot releva cel puțin trei ipostaze: ”Fiind om religios, el era totodată un gânditor pe deplin liber și un artist viguros. La Dostoievski aceste trei laturi (…) nu se delimitau și nu se excludeau reciproc, ci se contopeau în toate acțiunile sale. În propriile convingeri el nu despărțea niciodată adevărul de bine și frumos; în creația sa artistică nu izola frumusețea de bine și adevăr. Și avea dreptate, întrucât acestea coexistă numai fiind unite. Binele, separat de adevăr și frumusețe, este doar o senzație nedefinită, un elan lipsit de forță, adevărul abstract este o vorbă goală, iar frumusețea fără bine și adevăr este un idol. Pentru Dostoievski, ele erau doar trei chipuri inseparabile ale unei idei depline.

Deschizându-se în Hristos, nemărginirea sufletului omenesc, care este capabilă să cuprindă în sine întreaga nemărginire a divinității, această idee reprezintă totodată și binele superior, și supremul adevăr, și desăvârșita frumusețe. Adevărul este binele plăsmuit de mintea umană; frumusețea este același bine și același adevăr, întrupate într-o formă concretă de viață. Și este întruparea lui deplină – în toate există, deja, și finalitate, și scop, și desăvârșire; iată de ce Dostoievski spunea că frumusețea va salva omenirea.

***

Ion Mânzat, Psihologia creștină a adâncurilor (F.M.Dostoievski contra S. Freud), Ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2009

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s