Fără zgomot: aceasta e creșterea adevărată! / C. Noica

Constantin Noica (1909-1987) – filosof, poet, eseist, publicist şi traducător. / Sursa foto: https://www.radio-arhive.ro/

Între apatie și agonie.

Fără zgomot, aceasta e creșterea adevărată. Cu câtă bucurie nu te întorci la ea, după ce ai rătăcit printre toate lucrurile acelea scrise cu majusculă: Cosmos, Ființă, Neființă, Istorie. E un ocol până la noi înșine, dar să nu regretăm niciodată ocolul, de vreme ce ne-am redescoperit. Stă în rosturile problemei morale să dezbată chestiuni mari spre a reveni la îndatoriri mici.

A vroi începe acum să capete sens. Factorul prometeic din voință o viciază. Nu de exaltare – căci e greu să trăiești necontenit la înălțimi -, ci de măsură, discreție, stăruință are nevoie insul. Tot ceea ce e dilatat se învecinează cu indiferența, vidul. Spre a nu primejdui voința noastră de a recădea în apatie, vom alege o luptă, fără de răsunet poate, dar și fără odihnă: agonia. A vroi nu are sens decât în această necurmată tensiune de pe plan moral.
Una dintre cele mai necugetate erori ce se pot săvârși împotriva spiritului este de a răpi pe a vroi planului moral, spre a-l trece pe alte planuri. Așa s-a făcut în acel de atâtea ori vinovat veac al nouăsprezecelea. În loc ca voința să slujească la desăvârșirea morală a individului, în loc deci ca ea să se potrivească problemelor ce se pun activității individuale, să dea fiecărui gest un înțeles etic, să salveze într-un cuvânt, viața individuală în ea însăși – ea s-a lăsat stimulată de intelect și a tins în mod necugetat la o stăpânire a naturii prin știință. A ști, s-a spus cu egală îngâmfare ca pe vremea lui Bacon, înseamnă a putea, a deveni puternic. Ce să-și dorească mai bine omul decât puterea? Deci să vroim puterea. Uitam însă că omul vroise și în alte rânduri puterea, pe timpurile magiei, de pildă, sau odată cu fiecare om demiurg. Și așa s-a întâmplat că, în locul unei voințe sănătoase, privită drept o cale spre desăvârșirea morală, am preferat una exaltată, tinzând spre stăpânirea fără de rost a naturii.

E curios cum alergăm după ”putere”. Asupra noastră și împotriva noastră, asta da, are înțeles. E singurul înțeles pe care suntem în stare a-l da puterii și voinței de putere. Căci obiectul nostru suntem noi înșine; singurul nostru câmp de acțiune e propria noastră omenie. Dacă ne mai trebuia un semn de-al mentalității primitive, magice, tocmai în acest salt nefiresc în gol îl putem afla. (…)

Pentru vir bonus, pentru omul stăpân pe sine, puternic, dar în lumea sa puternic, pentru desăvârșirea acestuia are rost sa vroim, dacă trebuie să vroim ceva. Dar putem cu adevărat vroi? se întreabă din nou omul contemporan. Înfrângerea noastră, atunci când am încercat prin voința de putere să fim demiurgi, nu e atât de deplină încât nici în cele ale omului, pe plan moral, să nu mai fie rodnică voința? Cu alte cuvinte, este încă posibil omului de azi să înceteze a fi apatic, spre a începe să fie agonic? (…)

***
Strădania insului cu adevărat creator de astăzi este, în cele mai multe cazuri, de a-și regăsi propria sa măsură. Pentru viața morală mai ales, revenirea la conținutul propriu-zis al vieții sufletești e de toată însemnătatea. (…)
Soluțiile care s-au adus până astăzi în afara creștinătății izvorăsc toate din deznădejde, așa cum izvora supraomul. Nu știm dacă se vor găsi soluții mai fericite pe viitor. S-ar putea chiar ca societatea viitoare să nu fie creștină, mai creștină decât cea de azi. Nu e totuși mai puțin adevărat faptul că omul și-a găsit prin creștinism o împlinire. Că, într-un anumit sens, creștinul singur este, până acum, portretul omului.

A pictat cineva un asemenea tip de creștin?
Ochii lui văd și nu văd. Sau nu: văd, parcă, de două ori. Privesc, dar se și oglindesc, ca și cum lumina lor s-ar scurge în afară și s-ar răsfrânge înăuntru, în același timp. Ochii lui văd, ca ai tuturora, ordinea naturii; dar privirea lor deosebește, totdeodată, ordinea creaturii. Lumea ca lume a omului contemplă ei.
Creștinul este în grup și se retrage din grup. Ce ar putea da trup ritmului acestuia necurmat care-l însuflețește? Nimeni, de fapt, nu se leapădă mai puțin decât el de oameni. Dar nu pe oameni, ci pe om îl va căuta el în mijlocul lor. Și de aceea, când nu-l va mai întâlni acolo unde nădăjduia în prima clipă să-l afle, se va întoarce cu hotărâre către sine.

E umilit, dar nu se rușinează de sine. Dacă și-a disprețuit trupul, e pentru că acesta a năzuit să-i covârșească ființa. Acum trupul este ceva și ființa creștinului este altceva. Centrul ei de greutate, principiul ei de echilibru nu țin de ordinea văzutului.
O mână a creștinului, cea stângă, e la piept. Vrea să desfacă și să arate – sau numai osândește? Se osândește pe sine. Iar tot ce a pierdut prin desprindere de ceilalți recâștigă acum, prin suferință, împreună cu ei. Comunitatea sa cu lumea îi e dată dinăuntru, căci înăuntru găsește el păcatul, ca un destin în sânul căruia s-au zămislit laolaltă toate.

Dar destinul trebuie dus mai departe. Destinul nu curmă o viață: abia o începe. Și mâna dreaptă a creștinului schițează acest început, îl schițează cu un gest care seamănă, culege, dăruie, luptă – gest de braț pe jumătate întins, cu mâna deschisă, cu degetele răsfirate.
Și cine ar putea că gestul acesta nu înseamnă început și pentru altceva? Degetele se pot aduna, mâna se poate închide, iar fruntea creștinului este oricând îndeajuns de senină spre a primi semnul crucii. Căci el, care nu sfârșește niciodată, care nu se desăvârșește niciodată, trebuie să fie necontenit gata spre a se dărui pe sine prin moarte. Gata prin voință, prin orientare a vieții.
De aceea și îngăduie fața sa de agonie o frunte atât de liniștită. El e singurul care nu va avea niciodată simțământul că și-a pierdut timpul. Oricare puternic al pământului, oricare învingător al istoriei ar simți, privindu-și viața de la depărtare de un veac, că și-a pierdut-o. Creștinul singur n-ar simți aceasta. Întors pe pământ, nici atunci n-ar găsi ceva mai bun de făcut.

*** *** ***

Noica, De Caelo – Încercare în jurul cunoașterii și individului, Ed. Humanitas, București, 1993

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s