E ceva în suflet care crește, așa cum cresc viorile în moartea wagneriană a Isoldei / C.Noica

Transverberarea (străpungerea) inimii Sfintei Tereza de Avila / Sursa foto: https://carmelitanisnagov.ro/event/26-august-transverberarea-inimii-sfintei-tereza-de-avila/

Trăiesc, dar în afară de mine purtată,
Și aștept în Domnul o viață atât de curată,
Încât mă sting de durerea că nu mă sting încă.

Sf. Tereza, Cântare

EXTAZUL RELIGIOS

(…) Omul întreg este oare omul echilibrat? Iată, religia vine să ne spună că omul nu e echilibrat. Omul e parcă rupt dintr-o stare de cumpănire în care-l așezase Dumnezeu. Și până nu regăsește unitatea sa cu Dumnezeu, prin acțiune – în fapta religioasă – sau prin contemplație – în extazul religios -, omul trăiește sub semnul dezechilibrului.

Acum, lucrul acesta nu pare chiar așa de adevărat. Sunt mulți oameni care trăiesc în echilibru, împăcați și cu lumea, și cu ei înșiși. Dar așa sunt? Iată, vine un război și îi scoate din echilibru. Și nu numai un război sau o altă încercare gravă a vieții, dar chiar o bucurie. Sunt bucurii care ne scot parcă din noi. Sunt bucurii atât de mari, încât creează și ele un dezechilibru. De ce omul pe care îl încarcă soarta de averi simte nevoia să facă danii, așa cum fiecare logodnic împarte mai multe surâsuri și bunătăți lumii? S-a creat un dezechilibru între fericirea lor și mizeria lumii; iar fără s-o știe, ei caută sa-și regăsească echilibrul.

Dar – spun unii – poate că nu e tocmai nevoie să-ți cauți echilibrul în Dumnezeu și să încerci regăsirea acestui echilibru sub formă exaltată, de acțiune religioasă sau de contemplație extatică. Omul e om – ni se spune – și Dumnezeu e Dumnezeu. Pe om îl explici prin cele ale lui, în timp ce despre Dumnezeu vorbește știința lui Dumnezeu, care e teologia.
Vreau să vă arăt că, într-un fel sau altul, teologia nu e știința despre Dumnezeu, ci despre om; sau că nicăieri nu e vorba despre oameni ca acolo unde e vorba despre Dumnezeu. Noi putem să ne îndeletnicim sau nu cu problemele teologice și religioase, dar ele nu sunt simple probleme, ci bucăți din viața noastră însăși.

Vă închipuiți poate că extazul religios e o temă care privește doar pe câțiva mistici capabili să-l atingă și pe câțiva teologi dispuși să-l explice. Dar nu e așa. Extazul, ca tot ce e Ékstasis, ieșire din sine, aspirație către o unitate superioară, e un fapt comun omenesc. Așa sunt toate problemele teologiei, în ultimă instanță, fapte comun omenești. Deschideți o carte de teologie și veți constata acest lucru extraordinar: că e vorba acolo despre fapte și trăsături omenești pe care nicio știință a omului nu le descrie, nici psihologia și nici etica. Cât se discută în etică despre ispite? Și viața omului stă sub semnul păcatului, nu? Unde se descrie cu atâta relief faptul vinovat al curiozității sau faptul, atât de omenesc, atât de cotidian al distracției de spirit, al moleșelii vinovate în care cădem adesea? Cât de des ni se vorbește despre prietenie? Și ce se spune despre logodnă? Cred că nici în drept, nici în sociologie logodna nu face obiectul vreunei simple note. Și totuși, logodna e o stare sufletească atât de precisă, încât nu e om, chiar nelogodit, care să n-o fi trăit. Și despre ea nu vorbește nimeni. Sau nu: ne vorbesc misticii; ne descriu amănunțit extazul lor religios ca deschizându-se printr-o cerească logodnă. (…)

Și de unde situația aceasta privilegiată a teologiei? Din aceea că nu explică pe om de jos în sus, să spunem de la animal la om, din afară înăuntru. Ci de sus în jos, de la decăderea dintr-o stare superioară, și dinăuntru în afară. Acum, cum știm noi ce e sus, în lumea din care a decăzut omul, când nu vedem bine ce e lumea aceasta, în care e omul – e altă chestiune. Dar rezultatul e acesta: că, descriind pe om ca o ființă decăzută, îl înțelegi în toată plinătatea vieții lui; exlicându-l de jos în sus, îl înțelegi numai pe jumătate. (…)

Iată de ce problema unității cu Dumnezeu nu e o problemă oarecare. Unitatea de gând – filozofia, unitatea de voință – viața socială, unitatea de simțire – iubirea sunt probleme general omenești în suprafață și totuși parțial omenești în adâncime. Unitatea religioasă, a omului cu Dumnezeu, poate să nu fie o problemă decât pentru unii mistici; ea exprimă totuși o dramă omenească a omului întreg. Singura, marea dramă a omului ca atare. A omului decăzut, a omului în starea aceasta de pierdere. (…)

Te poți uni cu Dumnezeu în alte două feluri (n.b. -primul fel fiind taina euharistiei): activ sau contemplativ. În încercarea de a te uni activ, faci pe Dumnezeu să trăiască viața ta; în modul contemplativ, încerci să trăiești tu extatic, scos din tine, viața lui Dumnezeu. Modul activ poate duce la trăirea lui Dumnezeu, în viața aceasta concretă a noastră, într-un singur fel: ”facă-se voia Ta” din rugăciune. Nu voința mea e cea care hotărăște acum, în viața aceasta concretă. Mă unesc cu voința lui Dumnezeu, las voința lui Dumnezeu să fie vie în mine. Facă-se în mine voia Ta, facă-se această voie în viața mea personală, în omul acesta trăitor așa cum trăiesc eu, în împrejurările, printre oamenii cu stare și cerșetorii aceștia, pe care îi întâlnesc eu acum și pe care nu eu îi miluiesc, ci voința lui Dumnezeu din mine. Eu sunt, așa, în chip activ, trăitor, una cu Dumnezeu, numai pentru că am știut să mă supun atât de mult încât să fac pe Dumnezeu să trăiască în mine: ”Trăiesc, spune Apostolul Pavel, dar nu mai sunt eu cel care trăiește, ci Iisus din mine.” M-am supus atât de mult, încât El m-a răsplătit și s-a înstăpânit peste viața mea. (…)

Cum este posibil extazul mistic, dacă această a treia cale a întovărășirii noastre cu Dumnezeu înseamnă pierderea noastră în viața altuia, în viața acestui prin excelență Altul care e Dumnezeu?
Misticii știu ce să răspundă, fără a săvârși un sacrilegiu. Căci este cu putință să trăiești viața altuia: fiind oglinda lui, imitația lui, repetiția lui. Poți dubla viața lui Dumnezeu, așa cum în căsnicie femeia reface oglindește, se confundă cu viața bărbatului. O simțim bine că așa este, pe planul nostru, omenesc, unde cununia duce la o singură viață pe două registre. Așa simt misticii că vor trăi și ei viața lui Dumnezeu. Și de aceea extazul lor, spre care tind în aspirația către unitate cu Dumnezeu, este o adevărată ”cununie mistică”.

Așa a simțit extazul ei mistic sfânta aceea extraordinară din Apus, Sfânta Tereza, din misticul secol al XVI-lea spaniol. Pentru Sfânta Tereza, sufletul este ca un castel făcut dintr-un singur diamant și în care poți pătrunde pe căile rugăciunii. Iar odată pătruns acolo, începi ascensiunea grea prin cele șapte rânduri de încăperi. Primele încăperi sunt încă legate de lume și expuse ispitelor ei; în rândul al doilea de încăperi, ispitele și lumescul se simt încă, iar suferința celui care vrea să pătrundă mai adânc în castelul acesta, al sufletului, e aici cu atât mai mare cu cât începi să auzi chemările Domnului, tăinuit în încăperile cele mai depărtate. În al treilea rând de încăperi, spune Sfânta Tereza, începi să simți ce este supunerea către Domnul; iar abia în al patrulea și al cincilea șir încep stările acelea supranaturale care să-ți dea, cu toată uimirea ce ți-o aruncă în suflet, semnele unirii tale cu Dumnezeu. Iar când ai putut pătrunde în cel de-al șaselea rând de încăperi, abia atunci se săvârșește logodna spirituală, care luminează atât de bine logodna noastră pământească. Ce plină de suferință este, în fond, această logodnă! Căci ți-ai întâlnit tovarășul, soțul, dar nu-l ai încă. Și atunci, în pragul extazului, sufletul simte toată sfâșierea pe care o exprimă Cântarea aceea a Sfintei Tereza:
Trăiesc, dar în afară de mine purtată,
Și aștept în Domnul o viață atât de curată,
Încât mă sting de durerea că nu mă sting încă.

Da, logodna e încărcată de suferință. Și abia acum, în al șaptelea rând de încăperi, valul uriaș care te purtase în extaz îți duce sufletul lângă Dumnezeu, soțul tău ceresc. Aici, spune Sfânta Tereza, se întâmplă un amestec de ape, în care nu mai deosebești apele cerului de cele ale pământului. Iar acum, încheie ea, sufletul tău (nu animus: spirit, ci anima, feminin: suflet) e înăuntrul încăperilor sale, în-dumnezeit de către soț și stând ca un suveran în palatul său. Ca un suveran care conduce încă războaiele în afară, cu trupul său și cu lumescul, dar care rămâne, regește, în propriul său palat.

Această extraordinară construcție către unificare a Sfintei Tereza, o construcție care nu e arhitectonică, ci mai degrabă muzicală, exprimând stări care se desfășoară una dintr-alta ca într-o exaltare ce nu se mai curmă, este calea oricărei mistici și oricărei cununii în duh. Oamenii mici ai veacului trecut sau ai veacului nostru au voit să vadă și aici omenescul: au vroit să vadă femeia din Sfânta Tereza, în elanul către soțul ceresc. dar numai mistica feminină are limbajul acesta? Iată, și sfântul din Apusul spaniol, Sfântul Ioan al Crucii, tot așa simțea: că e vorba de o cununie între sufletul lui, între anima și soțul ceresc. E cununia aceea în care soția trăiește viața soțului numai pentru că se învrednicește s-o oglindească. Și iată cum descrie, în Cântarea sa spirituală, Sfântul Ioan al Crucii această oglindire, punând sufletul să vorbească soțului ceresc:

Când îți coborai asupră-mi privirile
Ochii tăi își întipăreau grația lor în mine.
De aceea mă și iubeai cu-atâta gingășie;
Și de aceea se învredniceau ochii mei
Să slăvească tot ce vedeau în tine.

(…)
E atâta frumusețe în această exaltare care-și atinge extazul, încât simți nevoia să te întorci la pământesc. Dar există un singur pământesc pe care-l poți accepta în clipa aceasta, și este muzica. Vibrează, în exaltarea sufletelor mistice către uniunea cu Dumnezeu, ceva – mai plin, mai viu, dar încă asemănător cu exaltarea pe care un pământean de-al nostru, un Wagner, a pus-o în extazul final din Tristan și Isolda… E ceva în suflet care crește – către moarte? către altă viață? sau poate stingându-se de durerea că nu se stinge încă? – e ceva care crește, așa cum cresc viorile în moartea wagneriană a Isoldei.

***

Constantin Noica, Eseuri de Duminică, Ed. Humanitas, București, 2019

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s