”Micul hornar” – Poveste printre oameni și măști / Hermann Hesse

Hermann Hesse (1877-1962) – Scriitor, poet, pictor. S-a născut în Germania și a trăit în Elveția. Romanele sale sunt elaborate în jurul unor personaje memorabile, aflate în căutarea autenticității, a cunoașterii de sine și a spiritualității. În 1946 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

În marțea carnavalului, după-amiază, soția mea avea de făcut un drum la Lugano. A insistat să vin cu ea, zicând că ne puteam uita și noi un timp la mascații de pe străzi sau poate vedeam vreo paradă. Nu aveam chef, de săptămâni întregi eram chinuit, aproape paralizat de dureri în toate încheieturile și numai gândul că trebuia să-mi pun paltonul și să mă sui în mașină îmi stârnea oroare. Totuși, după oarece împotrivire, am prins curaj și am acceptat. Am pornit într-acolo și am fost lăsat la debarcader; apoi soția a plecat în căutarea unui loc de parcare și eu am așteptat cu bucătăreasa, Kato, în soarele firav, totuși plăcut, în mijlocul unei circulații vioaie, însă destinse.

Lugano este un oraș foarte vesel și prietenos, chiar și în zilele obișnuite; astăzi însă, te întâmpina râzând tare și cu poftă pe toate străzile și în toate piețele, râdeau costumele pestrițe, râdeau chipurile, râdeau și casele din Piazza cu ferestrele ticsite de oameni și măști, astăzi râdea chiar și zgomotul: se auzeau strigăte, valuri de râsete și aclamații, frânturi de muzică, urletele caraghioase ale unui megafon, țipetele și exclamațiile de prefăcută spaimă a fetelor peste care băieții aruncau pumni întregi de confetti, adevărata lor intenție fiind, de fapt, să le umple gura cu o grămadă de bucățele de hârtie. Pretutindeni, pavajul era acoperit cu hârtie dintr-asta mărunțită, multicoloră, pe sub arcade mergeai pe moale, ca și cum ar fi fost nisip sau mușchi.

Soția mea s-a întors repede și ne-am postat într-un colț, în Piazza Riforma. Locul acela părea să fie centrul serbării. Piața și trotuarele erau pline de oameni, printre grupurile pestrițe și gălăgioase era un neîntrerupt du-te-vino de perechi sau de cete care se plimbau, între care și o mulțime de copii mascați. De partea cealaltă a pieței fusese ridicată o scenă unde, în fața unui megafon, se agitau întruna mai mulți oameni: un prezentator, un cântăreț popular cu chitară, un clovn dolofan și alții. (…)

Pusesem condiția să rămânem cel mult un sfert de oră în oraș. Am stat însă mai bine de-o jumătate de oră, privind, ascultând – mulțumiți. Pentru mine, până și oprirea într-un oraș, printre oameni, mai ales într-un oraș în sărbătoare, era ceva cu totul neobișnuit, neliniștitor și totodată îmbătător; săptămâni și luni în șir trăiesc singur în atelierul meu și în grădina mea, foarte rar mă încumet să străbat drumul până în sat sau măcar până la marginea proprietății noastre. Și uite că deodată mă aflam în mijlocul unui oraș care râdea și glumea, înghesuit în mulțime, râdeam și eu și mă bucuram de priveliștea acelor chipuri atât de felurite, care îți ofereau atâta diversitate și atâtea surprize, eram din nou unul dintre cei mulți, eram de-al lor, mă avântam odată cu ei. Firește, asta n-are cum să dureze mult timp, curând tălpile reci, picioarele obosite care mă dureau se vor sătura și vor dori să meargă acasă; cât de curând, și mărunta, plăcuta exaltare de a vedea și de a auzi – uitatul la miile de chipuri atât de ciudate, atât de frumoase, de interesante și de plăcute și ascultatul atâtor voci care vorbesc, râd, țipă, voci arogante, cumsecade, înalte, joase, calde sau ascuțite – mă vor fi obosit și epuizat; dăruirea senină cu care te lași în voia răsfățului de impresii plăcute ochilor și urechilor va fi urmată de istoveală și de acea spaimă învecinată cu amețeala la asaltul impresiilor ce nu mai pot fi controlate.

”Știu cum e, știu cum e”, ar spune Thomas Mann, citându-l pe tatăl Briest. Ei bine, dacă te străduiai să cântărești puțin lucrurile, nu numai slăbiciunile vârstei erau vinovate de teama asta față de tot ce era prea mult, de bogăția lumii, de strălucitul joc al lui Maya. Nu era – ca să folosim vocabularul psihologilor – pur și simplu teama introvertitului de a se expune ochilor lumii. Erau și alte motive, oarecum mai de înțeles, pentru această frică vecină cu amețeala și pentru faptul că oboseam. Când îi priveam pe cei care au stat lângă mine în jumătatea de oră din Piazza Riforma, aveam impresia că se simțeau ca peștii în apă – destinși, obosiți, mulțumiți, fără nicio grijă; mi se părea că ochii și urechile lor nu înregistrau imaginile și sunetele ca și cum în spatele ochilor ar fi fost pelicula unui film, un creier, un depozit, o arhivă și în spatele urechilor, un disc sau o bandă magnetică, care aveau de lucru în fiecare clipă, adunând, însușindu-și, notându-și, a căror datorie nu era doar să se bucure de plăceri, ci, dimpotrivă, să păstreze, să redea eventual mai târziu, să fie cât mai exacte însemnările făcute.

Pe scurt, iarăși nu mă aflam acolo ca martor, ca spectator și auditor fără nicio răspundere, ci eram un pictor, lucrând încordat cu un caiet de schițe în mână. Căci acesta e felul în care savurăm noi, artiștii – totul e muncă, datorie și totuși plăcere – atât cât ne ajunge puterea, cât reușesc ochii să suporte acel du-te-vino sârguincios între o scenă și caietul de schițe, cât arhiva din creier mai are loc și rămâne elastică. (…)

Una dintre miile de imagini mi-a rămas totuși și vreau să fie așternută în caietul de schițe, pentru prieteni. Aproape tot timpul cât am zăbovit în Piazza sărbătorească, în preajma mea s-a aflat o ființă foarte liniștită; în timpul acelei jumătăți de oră n-am auzit-o spunând niciun cuvânt, n-am văzut-o făcând nicio mișcare, stătea în mijlocul acelei îmbulzeli și agitații colorate părând ciudat de singură sau pierdută, liniștită ca un tablou și foarte frumoasă. Era un copil, un băiețaș, care avea cel mult șapte ani, mărunt și drăgălaș, cu o față nevinovată – pentru mine cel mai plăcut chip dintre sutele din jur. Băiatul era costumat, avea haine negre, un mic joben pe cap, iar unul din brațe îi era trecut printr-o scăriță; nu lipsea nici peria de hornar, totul fusese lucrat îngrijit și frumos, și fețișoara drăgălașă era mânjită cu puțină funingine sau altă negreață. Dar el nu-și dădea seama. Spre deosebire de toți adulții mascați – saltimbanci, chinezi, tâlhari, mexicani și oameni de treabă – și mai ales de cei de pe scenă, el nu era conștient că purta un costum, că era hornar și că asta ar fi ceva special și hazliu, și că i-ar sta atât de bine. Nu, el stătea acolo, mic și liniștit, pe picoarele lui mici, în pantofi mici, maro, cu scărița dată cu lac negru pe umăr – stătea în mijlocul valurilor de oameni și era împins uneori, dar nu-și dădea seama de nimic, stătea privind uimit, cu ochii albaștri, visători și încântați pe chipul lui limpede de copil, cu obrajii înnegriți, înspre una din ferestrele casei în fața căreia stăteam. Acolo, la fereastră, la un stat de om deasupra capetelor noastre, era un grup de copii veseli, ceva mai mari decât el, care râdeau, țipau, se împingeau – toți în veșminte colorate – și, din când în când, din mâinile și pungile lor cădea peste noi o ploaie de confetti.

Ochii copilului se uitau în sus uluiți, cu un fel de evlavie, extaziați, cu încântată admirație – vrăjiți, nesătui, nedezlipiți. În privirea aceea nu era nici urmă de jind, de dorință, ci numai o dăruire uimită, o încântare plină de recunoștință. N-am putut să-mi dau seama ce-l făcea pe acel suflet de copil să se mire așa și să trăiască acea fericire solitară a privitului și a faptului de a fi vrăjit. Putea să fie splendoarea culorilor costumelor sau o primă recunoaștere a frumuseții chipurilor de fete sau pânda singuraticului, a celui lipsit de frați, la ciripitul vesel al copiilor frumoși care erau acolo sus; poate că ochii aceia de copil erau încântați și vrăjiți doar de ploaia de confetti colorate, care cădea din când în când din mâinile celor pe care-i admira și care se așeza subțire pe capetele și pe hainele noastre și, mai groasă, pe piatra pavajului, pe care-l acoperise deja ca un nisip fin.

Mi se întâmpla același lucru ca și băiatului. Așa cum el nu se lua în seamă pe sine și nu vedea nici însușirile și tâlcul costumației lui, nici mulțimea, nici clovneriile sau râsetele sau aplauzele care străbăteau ca niște valuri lumea aceea adunată, și era atent numai la imaginea din fereastră – la fel, in mijlocul îmbulzelii atâtor imagini, privirea și inima mea aparțineau și se dăruiau acelui chip de copil cuprins între pălăria neagră și veșmântul negru, nevinovăției lui, sensibilității lui la frumos, fericirii lui inconștiente.

(1953)

***

Hermann Hesse, Cele mai frumoase povestiri, Ed. Rao, București, 2014.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s