Ce e omul? #1 / Sandu Tudor – Omul e o cruce, un conflict, o agonie, o dualitate.

Icoana Mantuitorul Iisus Hristos – Icoana cu foita de aur si matase, pe lemn provenită de la Manastirea Vatopedi, Sfantul Munte Athos, Grecia / Sursa: https://www.librariabizantina.ro/

Sfințenia e condiția noastră.
Dar ce este un sfânt?
Un om care cunoaște de-a dreptul
prin el însuși puterile Duhului,
care crede în așa chip în puterile harului,
încât îi sunt familiare și lăuntrice,
îi sunt la îndemână.
Din taina dragostei necovârșite.
Suntem fii bogați ai puterilor cerești.
Și noi trăim ca niște netrebnici.

Canonul Marelui Legământ acoperă o minunată unitate organică a ”Planului celui dintru început și de îngeri neștiut”: Mântuirea Omului. Mântuirea este o izbăvire, o scoatere a Omului din neantul păcatului, o naștere din morți, o înviere și o creațiune din nou a Omului. Străvechea și dumnezeiasca hotărâre: ”Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră”. Planul acesta e refăcut și pus lucrător în Noul Legământ. (…)
*
Mai înainte și dincolo de orice diferență dialectică, în fața Adevărului, omul nu poate avea decât trei atitudini: a preotului, a savantului sau a profetului, adică a celui ce slujește Adevărului, a celui ce cucerește Adevărul și a celui ce întrupează Adevărul (a patra – a celui ce primește Adevărul). Primelor două chipuri de a fi le corespund două feluri antitetice de cunoaștere: una e cunoaștere nocturnă, cealaltă e diurnă. Într-una omul vrea să fie posedat de Adevăr, în cealaltă omul vrea să posede el adevărul.
*
Omul poate trăi de la nașterea sa pentru o misiune pe care el o ignoră și pe care numai în anumite împrejurări, anumite întâmplări, care sunt pe cale să se ivească la o dată anumită, pot să i-o ceară și să i-o facă manifestă.
*
Mă adresez ființei dumnezeiești care este în noi, dar care de cele mai multe ori dormitează, pe care trebuie să o deșteptăm pentru a-i dezvălui adevărata identitate, filiațiunea sa dumnezeiască, și toate bogățiile nemărginite care sunt în stăpânia sa, dar care nu se adresează omului slab, inconștient, mizerabil, pe care păcatul l-a făcut adevărata caricatură a omului creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Această ființă trebuie să moară și aceasta se va întâmpla pe măsură ce ființa dumnezeiască originară, care e în noi, va lua cunoștință de el și se va fortifica (împuternici) prin mărturisirea a tot ce Dumnezeu vrea ca ea să fie, de tot ce a făcut-o în stare să ajungă. (…)
*
Suntem cu toții conștienți că e în noi ceva care niciodată nu e bolnav, care nu păcătuiește și nu moare niciodată, o putere care locuiește în trup, dar care nu este trupească; ea ne unește cu Dumnezeirea, ne face una cu viața nemărginită și sfântă. Noi începem a descoperi felul acestei puteri care sălășluiește în noi, în trupul nostru, această putere care vindecă, renaște, reîntinerește, armonizează, împacă și construiește și care ne va aduce la sfârșit la acea stare de fericire pe care o simțim în bănuiala că ar fi moștenirea fiecărei făpturi omenești. Leacul tuturor relelor e în noi, în Principiul dumnezeiesc care e viața noastră.
*
Omul la început e deschis ca un loc viran peste care bat, de toate părțile, vijeliile gândurilor și patimilor. E bântuit oricând, e răsturnat, risipit, dărâmat fără voie. Dar pustiirea e mai grozavă, mai fioroasă, când omul s-a străduit și și-a clădit pe acest loc deschis o casă lăuntrică.
O, spargerea și sfărâmarea aceasta a patimilor, care au pătruns într-o rânduială interioară, e neînchipuit de dureroasă, de nimicitoare! Dezastrul unei furtuni pătrunsă pe fereastră, într-un cămin, e mai înfricoșător, mai total decât dacă ar fi trecut numai pe un maidan. După o astfel de nimicire, ce-ți mai rămâne? Deznădăjduita pornire de a părăsi totul și mai deznădăjduita pornire de a reclădi totul, cu îndârjire.
*
Desăvârșirea e datoria împlinirii condiției omenești. E a fi om. Altfel spus, sfințenia e condiția noastră. ”Chip și asemănare” lui Dumnezeu suntem. ”Fiți desăvârșiți, că Eu desăvârșit sunt! Fiți sfinți că Eu sfânt sunt!”, zice Domnul Dumnezeu omului încă din vechimea începuturilor. Dar ce este un sfânt? Cum am spus: un om împlinit ca om. Adică? Un om care cunoaște de-a dreptul prin el însuși puterile Duhului, care crede în așa chip în puterile harului, încât îi sunt familiare și lăuntrice, îi sunt la îndemână. Din taina dragostei necovârșite. Dumnezeu la măsura condițiunii noastre ne stă îndeaproape, dăruindu-Se pre Sine și dăruindu-ne cu harurile Sale. Suntem fii bogați ai puterilor cerești. Și noi trăim ca niște netrebnici.
*
Între atâtea feluri de oameni pe care îi putem întâlni, există și unul care se numește omul limpede la minte, omul logic, sau omul rezonabil. De fapt, el nu e decât o mască a acestei limpezimi, logici, sau rațiuni cu care se trufește. Această mască nu e decât un total de înfrângeri și nemulțumiri, un total de limite la care viața îl constrânge și pe care le numește pozitiv fie rațiune, fie logică, fie claritate. De fapt, nu e decât un văl cu care acoperă trufaș niște nevoi pe care nu poate să le mulțumească. Sub această mască pune la adăpost persoana sa – așa îi pare – de anume primejdii ce pândesc.
*
Eul omului nu se posedă pe sine însuși decât desprins de el însuși, proiectat afară din el în timp și în spațiu de două ori confundat cu lumea exterioară, cu Simbolul.
*
Omul e o cruce, un conflict, o agonie, o dualitate. Această opoziție care te izbește puternic de la început în om e însăși viața și destinul omului.
*
În chipul cel mai crud cu putință fiecare om s-a îndepărtat și învrăjbit contra lui însuși.
*
Amestecul de tragic și comic, humorul; prin această dedublare omul năzuiește eliberarea. Vrea să cucerească clipa când totul să-i fie permis. Omul se eliberează sau în chip diabolic, sau în chip simbolic, prin cruce sau cerc, cele două beții: cerească și diavolească. Revolta se face teatru.
*
Văd în jurul fiecărui om obișnuit un văl deplin de umbră și lumină duhovnicească, așa încât fiecare în același timp și lui Hristos și lui Lucifer.
*
Nimic mai firesc, ni se pare, decât această pornire a tot omului de a se chinui pe sine însuși ce felurimea nesfârșită a întrebărilor, a tuturor întrebărilor, și mai ales cu cea mai nobilă dintre ele, cu Întrebarea Întrebărilor. Acesta e semnul măreț al frunților noastre, care ne deosebește de restul făpturilor. Pururi suntem chinuiți cu întrebări, până la ultima clipă a vieții, și, de fapt, chinul acesta, plăcut și atât de omenesc, se petrece de cele mai multe ori, în fiecare om, fără ca el să-și mai dea seama, ca o foame și ca o sete lăuntrică ce-l mistuie, ca un foc lăuntric fără întrerupere.
*
Pentru ca un om să se ridice, trebuie să-i înălțăm gândurile. Când am învățat să ne înălțăm și să ne stăpânim gândurile, vom putea să ne păstrăm spiritul deschis marelui flux al Vieții dumnezeiești, vom învăța astfel secretul fericirii omenești.
*
La început, omul e bătut de vijeliile pasiunilor și risipit, dărâmat.
*
Omul e spart și trăiește parțial, dezagregându-se. În antichitatea greacă el trăia geometric, adică ideea de spațiu înțeleasă mărginit, închis într-o anume claritate figurativă, dincolo de care nu mai vedea nimic, nu admitea nimic. Azi, dinamismul modern îl face să trăiască temporal, în sensurile vitezei, adică o mărginire la o anume înțelegere a timpului.
*
Ființa noastră ne este nouă în mare parte necunoscută. Ea are o latură lunară, adică un con de umbră care niciodată nu e cunoscut și văzut de conștiința noastră. Psihic, ființa noastră e o tainică bipolaritate, care se rodește și înrâurește dincolo de lumina cugetului obișnuit. Acest dublu interior, care se racordează într-o tensiune dublă, de care nu ne dăm seama, trebuie realizat într-o unitate superioară, rodnică, care singură ne poate da adevărata noastră conștiință. Neprihănirea omenească, curăția noastră în fața lui Dumnezeu este un gunoi, o murdărie. Așa zice Pavel. Omul cel firesc nu poate să fie prin sine curat. Și toată virtutea omenească nu e decât trufie sau deznădejde, adică păcat. Pentru a împlini făgăduința curăției nu o putem împlini decât în Hristos. Adică la curăția noastră mult prea nevrednică să se adauge și să ne acopere curăția harică, curăția lui Dumnezeu.

VA URMA.

***
Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ce e omul?, Ed. Christiana, București, 2017.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s