CARTEA păstrează în ea ceva sfânt, nu prin superstiție, ci prin dorința de a găsi fericire și înțelepciune / J.L. Borges

Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo (1899–1986) – Argentine short-story writer, essayist, poet and translator; key figure in Spanish-language and universal literature.
Photo source: http://www.vaniserezende.com.br/2019/01/literatura-jorge-luis-borges.html

CARTEA

A pune o carte în mâna unui ignorant e la fel de primejdios ca a pune o sabie în mâna unui copil.
Sfântul Anselmus

Biblioteca poate fi asemuită cu o încăpere fermecată. În această încăpere se află, înlănțuite prin vrajă, cele mai de seamă spirite ale umanității, care așteaptă de la noi să le adresăm un cuvânt pentru a renunța la tăcerea în care sunt cufundate. Trebuie să deschidem cartea, și atunci ele se trezesc.
Emerson

Dacă citim o carte veche e ca și cum am citi tot timpul care s-a scurs din ziua când ea a fost scrisă și până astăzi. De aceea e bine să păstrăm cultul cărții.
Borges

Dintre numeroasele instrumente ale ființei omenești, cel mai uluitor este, fără putință de tăgadă, cartea. Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Microscopul, telescopul sunt prelungiri ale privirii; telefonul este o prelungire a glasului. Mai apoi avem plugul și spada, prelungiri ale brațului. Însă cartea e altceva: cartea e o prelungire a memoriei și imaginației.
În Cezar și Cleopatra de Shaw, când se vorbește despre biblioteca din Alexandria, se spune că este memoria umanității. Ce altceva este trecutul nostru, dacă nu un șir de vise? Ce diferență poate exista între a-ți aminti vise și a-ți rememora trecutul? Acesta este rolul pe care îl are de jucat cartea.
M-am gândit odată să scriu o istorie a cărții. Nu din punct de vedere fizic. Nu mă interesează sub acest aspect (…), ci diferitele aprecieri de care s-a bucurat cartea. Am fost anticipat de Spengler, în opera sa Decadența Occidentului, unde există câteva pagini extrem de frumoase despre carte. (…)

În Antichitate nu exista cultul cărții ca în zilele noastre, lucru care mă surprinde. Anticii vedeau în carte un substitut al cuvântului rostit. Expresia care se citează atât de des: Scripta manent, verba volant nu înseamnă că ar fi efemer cuvântul rostit, ci de fapt că e durabil și mort cuvântul scris. În schimb, cuvântul rostit parcă ar fi înaripat, ușor; înaripat și sfânt, după expresia lui Platon. Toți marii maeștri ai umanității au fost, în mod surprinzător, maeștri orali. (…)
Știm că Pitagora nu a scris în mod deliberat. Nu a scris pentru că nu a vrut să se lege de un cuvânt scris; de aceea, Aristotel nu vorbește niciodată despre Pitagora, ci despre pitagoreici. Ne spune, de pildă, că pitagoreicii împărtășeau credința, dogma eternei reîntoarceri, pe care mult mai târziu avea să o descopere Nietzsche. Cu alte cuvinte, ideea timpului ciclic, pe care a combătut-o Sfântul Augustin în Cetatea Domnului. printr-o frumoasă metaforă, Sfântul Augustin spune că prin crucea lui Hristos suntem mântuiți de labirintul circular al stoicilor. Ideea unui timp ciclic a fost propovăduită și de Hume, Blanqui… și de atâția alții.

Pitagora a ales să nu scrie, pentru că dorea ca gândirea lui să trăiască și după moarte în mintea discipolilor. Aici a intervenit acel (eu nu știu grecește, așa că voi încerca să o spun în latină) Magister dixit (maestrul a spus). Ceea ce nu înseamnă că ar fi fost obligați la obediență totală pentru că maestrul le spusese să facă aceasta; dimpotrivă, se afirmă astfel libertatea de a urma și mai târziu gândirea inițială a maestrului.
Nu știm dacă el este cel care a născocit doctrina timpului ciclic, dar știm, într-adevăr, că discipolii săi o propovăduiau. Pitagora moare cu trupul, iar ei, printr-un fel de transmigrație – asta i-ar fi plăcut lui Pitagora -, continuă să gândească și să regândească sistemul lui filozofic, iar atunci când li se reproșează că au spus ceva nou, se refugiază în pomenita formulă: maestrul a spus (Magister dixit).

Însă avem și alte exemple. Avem înaltul exemplu al lui Platon, care spune despre cărți că sunt niște efigii (…) despre care se crede că sunt însuflețite, însă, dacă le adresezi o întrebare, nu îți răspund. Și atunci, pentru a corecta această muțenie a cărților, inventează dialogul platonic. Mai bine spus, Platon se multiplică în numeroase personaje: Socrate, Gorgias și ceilalți. Putem presupune și că Platon voia să se consoleze la gândul morții lui Socrate, socotind că acesta continua să trăiască. În fața oricărei probleme, el își spunea: ce ar fi crezut Socrate despre asta? Așa s-a ajuns să se vorbească, pe bună dreptate, despre nemurirea lui Socrate, cel care nu a lăsat nimic scris, fiind în același timp și un maestru oral.

Despre Hristos știm că a scris o singură dată câteva cuvinte, pe care nisipul și-a luat sarcina de a le șterge. Nu a mai scris altceva, după cunoștința noastră. Buddha a fost, la rândul său, un maestru oral; ne-au rămas predicile sale. Avem, mai târziu, o pildă a Sfântului Anselmus: „A pune o carte în mâna unui ignorant e la fel de primejdios ca a pune o sabie în mâna unui copil”. Așa se gândea despre cărți. În întregul Orient încă mai există convingerea că o carte nu trebuie să dezvăluie secretul lucrurilor; o carte trebuie, pur și simplu, să ne ajute să descoperim. În pofida faptului că nu cunosc limba ebraică, am studiat întru câtva Cabala și am citit versiunea engleză și pe cea germană a Zoharului (Cartea Splendorilor) și Sefer yetzirah (Cartea Legăturilor). Știu că aceste cărți nu au fost scrise pentru a fi înțelese, ci pentru a fi interpretate, sunt îndemnuri ca cititorul să-și urmeze gândirea. Antichitatea clasică nu a avut față de cărți respectul pe care îl avem noi astăzi, cu toate că Alexandru Macedon ținea la căpătâi Iliada și sabia, aceste două arme. Homer era cu adevărat foarte respectat, însă nu era socotit un autor sacru, în sensul pe care îl dăm noi astăzi acestui cuvânt. Nu se considera că Iliada și Odiseea ar fi fost texte sacre, erau cărți respectate, însă în același timp puteau fi contestate.

Platon i-a putut exila pe poeți în afara Republicii sale fără a fi bănuit de erezie. Acestor mărturii ale anticilor împotriva cărților li se poate adăuga una foarte neobișnuită aparținându-i lui Seneca. Printre admirabilele sale epistole către Lucilius se numără și una îndreptată împotriva unui individ peste măsură de orgolios, despre care se spune că avea o bibliotecă alcătuită dintr-o sută de volume; și care – se miră Seneca – are timp să citească o sută de volume. Acum, în schimb, sunt apreciate bibliotecile vaste.

În Antichitate mai există ceva care ne trezește uimirea și nu se aseamănă cultului nostru pentru carte. În carte se vede întotdeauna un înlocuitor al cuvântului rostit, însă mai târziu ajunge din Orient un concept nou, cu totul străin pentru Antichitatea clasică: acela de carte sfântă. Să luăm două exemple, începând cu ultimul în ordinea cronologică: musulmanii. Aceștia socotesc Coranul anterior creației, anterior limbii arabe, ca fiind unul dintre atributele divinității, nu o lucrare a lui Dumnezeu; este mai degrabă mila sau dreptatea Lui. În Coran se vorbește – destul de misterios – despre zămislitoarea cărții. Zămislitoarea cărții e un exemplar al Coranului scris în ceruri. Ar fi, cu alte cuvinte, arhetipul platonic al Coranului, iar această carte – se spune în Coran – e scrisă în cer, care e unul dintre atributele divinității, anterior creației. Acesta e un adevăr proclamat de înțelepții musulmani.

Avem și alte exemple, mai apropiate de vremea noastră: Biblia sau, mai concret Tora sau Pentateuhul. Se consideră că aceste cărți au fost dictate de Sfântul Duh. E ciudat: cărți aparținând mai multor autori și epoci sunt atribuite unui singur spirit; însă chiar în Biblie se spune că Duhul dă viață după bunul său plac. Evreilor le-a venit ideea de a strânge laolaltă mai multe opere literare din mai multe epoci și de a forma astfel o singură carte, al cărei titlu este Tora (Biblia în grecește). Toate aceste cărți au fost atribuite unui singur autor: Sfântul Duh.

Bernard Show a fost întrebat odată dacă el credea că Duhul Sfânt a scris Biblia. Răspunsul lui a fost: „Orice carte care merită să fie recitită a fost scrisă de către Duh”. Cu alte cuvinte, o carte trebuie să depășească intenția autorului ei. Intenția autorului nu e altceva decât un sărman imbold omenesc, supus greșelii, însă într-o carte trebuie să existe ceva mai mult. Don Quijote, de pildă, e mai mult decât o satiră împotriva romanelor cavalerești. E un text absolut, în care nu intervine deloc hazardul. Să ne gândim la consecințele acestei idei. De pildă, dacă spun: Curate ape repezi, cristaline / voi, arbori, ce în ele vă priviți, / voi, pajiști verzi, de umbră deasă pline – este evident că cele trei versuri sunt formate din unsprezece silabe. Așa a dorit autorul, este rodul voinței sale.
Însă ce înseamnă totuți aceasta în comparație cu o operă scrisă de Sfântul Duh, ce înseamnă aceasta în comparație cu ideea de Divinitate care se pogoară asupra literaturii și dictează o carte? În această carte nimic nu e întâmplător, totul trebuie să aibă o motivație, până și literele trebuie să fie justificate. Se înțelege, de pildă, că începutul Bibliei: Bereshit Baraelohim începe cu litera B pentru că ea corespunde binecuvântării. E vorba despre o carte în care nimic nu e întâmplător, absolut nimic.

Asta ne duce la Cabala, ne duce la studiul literelor, la o carte sfântă dictată de Divinitatea care devine astfel contrariul a ceea ce credeau anticii. Aceștia din urmă credeau în muză într-un fel destul de confuz. „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul”, spune Homer la începutul Iliadei. Acolo, zeița adică muza, corespunde inspirației. În schimb, dacă ne gândim la Sfântul Duh, ne vine în minte ceva mai concret și mai puternic: Dumnezeu care se pogoară asupra literaturii. Dumnezeu care scrie o carte; în această carte nimic nu e întâmplător: nici numărul literelor, nici cantitatea silabelor din fiecare verset, nici faptul că putem face jocuri de cuvinte cu literele, că putem lua valoarea numerică a literelor. De toate s-a ținut seama.

A doua idee importantă despre carte – repet – este că poate fi o operă divină. Iar această idee poate fi mai apropiată de ceea ce credem acum despre carte decât ideea de carte pe care o aveau cei din vechime: mai bine spus, un simplu înlocuitor al cuvântului rostit. Apoi, credința într-o carte sfântă se șubrezește și e înlocuită de alte convingeri. De pildă, de credința că fiecare țară e reprezentată de o carte. Să ne amintim că musulmanii îi numesc pe evrei oamenii cărții; să ne amintim afirmația lui Heinrich Heine despre națiunea a cărei patrie era o carte: Biblia, evreii. Apare atunci un nou concept, și anume acela că fiecare țară trebuie reprezentată printr-o carte; în orice caz, printr-un autor, care poate da naștere mai multor cărți.

E ciudat – nu cred că acest lucru a fost observat până acum – că țările și-au ales drept reprezentanți niște oameni care nu le seamănă prea tare. Ne gândim, de exemplu, că Anglia ar fi trebuit să-l aleagă pe Dr. Johnson ca figură reprezentativă; dar nu, Anglia l-a ales pe Shakespeare, iar Shakespeare este – ca să spunem așa – cel mai puțin englez dintre scriitorii englezi. Pentru Anglia e caracteristic așa-numitul understatement, acea tendință de a spune despre lucruri mai degrabă prea puțin decât prea mult. În schimb, Shakespeare hiperboliza metafora și nu ne-ar fi surprins deloc dacă ar fi fost italian sau evreu, de pildă.

Alt caz este cel al Germaniei; o țară încântătoare, care cu atâta ușurință devine fanatică, alege tocmai un om îngăduitor, care nu are nici urmă de fanatism și căruia nu îi pasă prea mult de conceptul de patrie; îl alege așadar pe Goethe. Germania e reprezentată de Goethe.
În Franța nu a fost ales un autor, însă în general se tinde către Hugo. Firește, îi port o mare admirație lui Hugo, însă Hugo nu este foarte caracteristic pentru spiritul francez. Hugo e un străin în Franța; prin bogatele sale ornamente, prin cuprinzătoarele sale metafore, nu e caracteristic pentru Franța.
Un caz și mai neobișnuit e cel al Spaniei. Spania ar putea fi reprezentată de Lope, de Calderón, de Quevedo. Însă nu, Spania e reprezentată de Miguel de Cervantes. Cervantes e contemporan al Inchiziției, însă e tolerant, e un om care nu are nici virtuțile, nici viciile spaniole.

E ca și cum fiecare țară s-ar gândi că trebuie reprezentată de cineva care poate fi, chiar și într-o mică măsură, un fel de leac, un fel de tiriac, un fel de antidot împotriva defectelor sale. Noi l-am fi putut alege pe Facundo al lui Sarmiento, care e cartea noastră, dar nu am făcut-o; noi, cu istoria noastră militară, o istorie în care atât de ușor se scot spadele din teacă, am ales drept carte cronica unui dezertor, am ales poemul Martin Fierro, care, dacă a putut fi socotit o carte emblematică, atunci cum să te pună pe gânduri faptul că istoria noastră e reprezentată de un dezertor de la lupta pentru cucerirea deșertului? Și totuși, așa stau lucrurile; ca și cum fiecare țară ar simți această nevoie.

Despre carte au scris, atât de memorabil, mulți scriitori. M-aș referi mai întâi la Montaigne, care dedică unul dintre eseurile sale cărții. În acest eseu există o afirmație demnă de ținut minte: „Nu fac nimic fără bucurie”. Montaigne consideră că ideea de lectură obligatorie este un concept fals. El afirmă că, atunci când întâlnește un pasaj dificil într-o carte, sare peste el, pentru că vede în lectură o formă de fericire. (…)

Cartea nu trebuie să pretindă efort, fericirea nu trebuie să pretindă efort. Cred că Montaigne are dreptate. El enumeră apoi autorii care îi plac. Îl citează pe Vergiliu, spunând că preferă Georgicele Eneidei; eu prefer Eneida, dar asta nu are nici o importanță. Montaigne vorbește cu pasiune despre cărți, dar susține că deși cărțile sunt o fericire, ele sunt totuși o plăcere molcomă.
Emerson îl contrazice – el exprimă cealaltă viziune importantă despre cărți. În această conferință, Emerson spune că biblioteca poate fi asemuită cu o încăpere fermecată. În această încăpere se află, înlănțuite prin vrajă, cele mai de seamă spirite ale umanității, care așteaptă de la noi să le adresăm un cuvânt pentru a renunța la tăcerea în care sunt cufundate. Trebuie să deschidem cartea, și atunci ele se trezesc. Tot Emerson spune că ne-am putea bizui pe tovărășia celor mai buni oameni pe care i-a dat această lume, însă noi nu îi căutăm, preferând să citim comentarii, critici, fără a ne interesa ce spun ei. (…)
Emerson e de aceeași părere cu Montaigne atunci când spune că trebuie să citim numai ce ne face plăcere, că o carte trebuie să fie o formă de fericire. Datorăm atât de mult literelor. (…)

Cartea păstrează încă o anumită sfințenie pe care trebuie să ne străduim să nu o pierdem. A lua o carte și a o deschide lasă deschisă posibilitatea de a se produce un fapt estetic. Ce sunt cuvintele cuibărite în paginile unei cărți? Ce sunt aceste simboluri moarte? Absolut nimic. Ce e o carte dacă nu o deschidem? E pur și simplu un cub de hârtie și piele, cu mai multe foi; însă dacă o citim se întâmplă ceva ciudat, cred că se schimbă de fiecare dată.
Heraclit a spus că nimeni nu se scaldă de două ori în același râu. Nimeni nu se scladă de două ori în același râu pentru că apele se schimbă, dar ce este cu adevărat înfricoșător e că noi înșine nu suntem mai puțin schimbători decât râul. De fiecare dată când citim o carte, cartea s-a schimbat, conotația cuvintelor e alta. Mai mult, cărțile sunt încărcate de trecut. (…)

Dacă citim o carte veche e ca și cum am citi tot timpul care s-a scurs din ziua când ea a fost scrisă și până astăzi. De aceea e bine să păstrăm cultul cărții. Cartea poate fi înțesată de erate, putem să nu fim de acord cu părerile autorului, însă ea păstrează ceva sfânt, ceva divin, nu printr-un respect superstițios, ci prin dorința de a găsi fericire, de a găsi înțelepciune.

24 Mai 1978

***

Jorje Luis Borges, Eseuri, Ed. Polirom, Iași, 2015


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s