Puritate, Asceză, Iubire – Gustul neprețuit și amar al Absolutului / Mircea Eliade

Mircea Eliade (1907-1986) – Gânditor; Istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor de origine română la Universitatea din Chicagp, din 1957, titular al catedrei de Istoria religiilor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade

Singurul sens al existenței este de a-i găsi un sens.
*

Mă întreb dacă adevărata asceză n-ar fi renunțarea la setea pentru fructele acțiunilor noastre, renunțarea de a acționa ca oameni, ca indivizi, ci a lăsa să se manifeste prin actele noastre altcineva, Dumnezeu de pildă.
*
Dragostea e una din acele taine care dau omului gustul neprețuit și amar al absolutului. Or, natura umană se opune prin toate instinctele și economiile sale împotriva unei asemenea nebunii. Dacă ea se întâmplă, dovedește prezența altei ierarhii deasupra capetelor noastre, dar ea se întâmplă rar, sporadic și fulgurant.
*
Ceea ce caracterizează omul și îl definește față de celelalte regnuri și față de Dumnezeu – e instinctul său de transcendere, setea de a se elibera de sine și de a trece în altul, nevoia urgentă de a rupe cercul de fier al individualității.

Spicuiri din SOLILOCVII.

Fiecare a îndurat cel puțin o dată umilința abdicării în fața unui adevăr, deși pasiunea de a-l căuta și a fi violentați de legile lui se pare că biruiește întotdeauna, împotriva oricâtor umilințe sau degradări.

Filosofia, într-un anumit sens, e o mitologie, e o activitate fantastică, deși, prin aceasta, nu mai puțin reală. Adevărurile mari rămân mai tot timpul într-o apoteoză mitică. Nimeni nu le pune la îndoială, nimeni nu le insultă – dar ele rămân abstracțiuni, mituri. Moartea e un asemenea mit. Toți știm că vom muri, și cunoștința aceasta e atât de certă încât nu ne mai înspăimântă; e o lege, o abstracțiune. Și totuși, când acest mit se realizează, concret și imediat, când cineva drag moare – mitologia morții se sfarmă într-o experiență nudă și intraductibilă; pentru câtva timp înțelegerea ajunge întuneric. Și totuși, știam și mai înainte că moartea e o realitate, că ea va veni, mai curând sau mai târziu, neașteptat sau agonic.
Asemenea certitudini abstracte, când se coboară și se concretizează în experiență, ajung, de cele mai multe ori, mister. Misterul nu este o noncunoștință, o ignorare – ci revelația neînțelegerii, adică nemijlocită întâmpinare a realului.

*
Asceza poate fi magică sau religioasă. Ea poate fi o forță liberă, avându-și drept izvor voința omului și drept țintă capriciul sau curajul său, și atunci e o energie magică (așa cum e în India). Sau poate fi un act de mimetism al divinității, de renunțare definitvă la condițiile umane, de submitere și ofrandă, și atunci devine un suprem act religios.
Asceza magică – exaltând inițiativa umană, avându-și sprijin în forțe umane și începându-și itinerariul de la om la zeu – e o specie rară a gloriei. Din punct de vedere magic, virginitatea e o putere inumană și nelimitată, tocmai pentru că se răzvrătește instinctului care condiționează și limitează umanitatea. În mitologia Indiei, zeii cei mai puternici se tem de acei asceți care practică prelungi și crunte înfrânări. Zeii încearcă să-i ispitească sau să le făgăduiască orice – pentru că forța antrenată de asceză îi depășește, e o energie impersonală și feroce, iar odată strunită de voința unui ascet, libertatea lor divină e limitată. (…) Peste tot și în toate timpurile, asceza implică o renunțare – fie la viață, fie la fructele ei. (…)
Dar asceza ca act religios, implicând o renunțare orientată către zeu, e o sterilizare prin puritate. Și cum puritatea nu aparține acestei lumi, asceza e alimentată, fortificată, într-un cuvânt realizată, cu și prin gânduri de dincolo. Cu acest element, al purității reflectate dinafara omului, dintr-o revelație sau întrupare, asceza încetează a mai fi magică. Ajunge o cale religioasă, adică un mijloc de apropiere reală, mimetică, a sufletului către Dumnezeu; „ascetul magic” renunță de a imita creația sau de a-i înțelege legile și renunță de a se supune creației. El se îndreaptă numai către Creator, dar nu contemplativ și exterior (prin rituri sau teologie), ci dramatic, imitând și retrăind agonia dumnezeului pe care îl caută, fie acesta Shiva, Dionysos sau Christos.

Elementul castității sau puritatea absolută nu aparține ordinului natural uman. De aceea, asceza sexuală, dacă izbândește, e fie operă magică – fie opera Grației. De altfel, însăși ceea ce înțelegem noi prin puritate e un sentiment obscur, inutil și extravagant de gratuit. Puritatea nu se poate comunica, nu se poate recunoaște. Totul poate lua forma purității. Oricine, vicios în trecut, poate mima puritatea pur formală. Nu există posibilitate de control. (…)
Puritatea e inutilă. Singurul ei rost: posibilitatea comunicației nemijlocite, recunoaștere obștească, așa cum se recunoaște un obiect evident. Dar nu e așa, pentru că este intransmisibilă. Și nici nebunie nu e, pentru că în renunțarea care o determină se poate strecura slăbiciune, incapacitate, insuficiență vitală, lipsă de imaginație, etc.
Există, totuși o prețuire a purității. În ceasurile confesiunii, între sufletele care se iubesc, cei impuri – care mimează puritatea – sunt oricând în primejdie de a se descoperi, printr-o nebunie, printr-o rănire a sufletului. Asemenea confesiuni sunt încercări de depășire a individualității. De la rău la bine, saltul e calitativ, e revelație și înseamnă depășirea individului. Confesiunea este participarea la sacralitate – Aceasta e singura calitate a purității.

Puritatea și toată tehnica ascetică implicată pentru apărarea ei sunt complet zadarnice fără intervenția sentimentelor religioase. Acei teologi care socotesc puritatea posibilă numai prin har divin, nu fac decât să accentueze un adevăr fundamental în toate formele vieții religioase. Pentru că, după cum am spus, asceza e un act imitator, dramatic; și lăsat puterilor sale, omul nu va coincide niciodată zeului. (…)

Dragostea, mai mult decât oricare altă pasiune, e una din acele operații neînțelese care proiectează omul înafara sa, îl ajută să rupă cercul de fier al limitelor personalității și să se asimileze, pierzându-se în altă personalitate. Mai mult, deși actul e dureros, căci e agonie, este întotdeauna prezentă speranța și anticiparea beatitudinii nedeslușite, ceva care n-a mai fost și nu va mai fi. Dragostea e una din acele taine care dau omului gustul neprețuit și amar al absolutului. Or, natura umană se opune prin toate instinctele și economiile sale împotriva unei asemenea nebunii. Dacă ea se întâmplă, dovedește prezența altei ierarhii deasupra capetelor noastre, dar ea se întâmplă rar, sporadic și fulgurant. (…)

Mă întreb dacă adevărata asceză n-ar fi renunțarea la setea pentru fructele acțiunilor noastre, renunțarea de a acționa ca oameni, ca indivizi, ci a lăsa să se manifeste prin actele noastre altcineva, Dumnezeu, de pildă. Căci dacă Dumnezeu trebuie să se manifeste în creație, el își va alege nu întotdeauna sfinți și prooroci, ci și oameni ca noi, cu păcate și scăderi omenești.
Să faci din trupul tău instrumentul Dumnezeului tău – de ce nu se află și această poruncă printre altele? Asceza n-ar mai fi atunci o arenă de antrenament carnal și spiritual, n-ar mai fi o neodihnită zbatere între ispitiri și îndoieli, ci o justificare a existenței lui Dumnezeu prin bucuria noastră, o justificare a binelui existenței prin sensul vieții noastre. (…)

O asceză în care nefireasca bucurie ar fi certitudinea că Dumnezeu acționează prin mine și că faptele mele, ăn loc de a fi așa cum par, incoerente, neînțelese și obscure, sunt întruparea voinței și inteligenței lui Dumnezeu în lume. Adevărata asceză ar fi atunci conștiința că faptele omului își au valoarea cosmică și că infima lor prezență e indispensabilă bunei rânduieli universale.

*
Ceea ce caracterizează omul și îl definește față de celelalte regnuri și față de Dumnezeu e instinctul său de transcendere, setea de a se libera de sine și de a trece în altul, nevoia urgentă de a se rupe de cercul de fier al individualității. Visul, supapă de siguranță a setei de transcendere, arta, magia, dansul, iar pe de altă parte dragostea și mistica mărturisesc din atâtea unghiuri diferite instinctul fundamental și ursit al firii omenești: ieșirea din sine, contopirea cu altul, fuga de singurătatea limitată, avântul către o libertate perfectă în libertatea celuilalt.

***
Mircea Eliade, Solilocvii, Ed. Humanitas, București, 1991

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s