Izgonirea supranaturalului din viața naturală a omenirii duce existența la prăbușire / Haralambie Vasilache

HARALAMBIE VASILACHE (1910-1962) – MARTIR. Preot Arhimandrit, monah, mărturisitor al credinței în temnițele comuniste unde s-a stins sub tortură. (Sursă foto: http://www.stnicholaschurch.net/prvasile/album/PrVasileAlbum.htm)

*
Există în sufletul omenesc un vast domeniu de aspirații confuze, ce izvorăsc dintr-un domeniu misterios și greu de sesizat prin vorbire; acesta e trebuința de divin, fapt căruia știința psihologică modernă îi atribuie o mare importanță, fiind o realitate ce nu poate fi părăsită de om.
*
Rostogolirea noastră spre infernul zilei, plin de capricii, de animozități și griji superflue, nu ne poate da aripi și nu ne poate mări orizontul vederilor noastre care se opresc în mod condamnabil la limitele vizibilului și la ceea ce ne cade sub simțuri.

Totdeauna misterul existenței universului a prezentat omenirii două fețe: fața lumii materiale sau naturale și fața lumii spirituale sau supranaturale. În decursul vieții istorice a omenirii ne este dat să vedem când o apropiere, când o îndepărtare între aceste două realități: a materiei și a spiritului sau a naturalului și a supranaturalului.

Materialul sau naturalul, totdeauna a fost partea aparent mai ușoară și mai râvnită de omenire, fiind oarecum mai conformă cu zdruncinul ce există în gândirea și voința ei, zdruncin datorat păcatului, cum și faptului că momentan pare că nu cere niciun sacrificiu, ba ceva mai mult, având greșita părere că mărește puterea de vitalitate, ceea ce e o gravă eroare.
Spiritualul sau supranaturalul, cerând o modelare printr-un efort sincer al naturalului alterat prin păcat, totdeauna a fost privit cu neîncredere de muritori, adesea a fost chiar ocolit. (…)

Unii văd în viața supranaturală sau spirituală a creștinilor o schimbare a personalității umane și o povară greu de suportat. Noi, credincioșii, totuși, din clipa în care vedem că această viață spirituală ne dă aripi și ne mărește mult mărginitul orizont al cunoștințelor noastre, ne dă deci un sens în plus în domeniul cunoașterii și ne orientează spre zări, care ne servesc de călăuză pășirii noastre pe pământ, însuflețind și dând farmec și conținut existenței vremelnice, ea nu mai poate fi pentru noi și pentru omenire decât o favoare și binecuvântare a cerului și o completare fără de care nimeni nu poate fi o adevărată personalitate. (…)

O izgonire a supranaturalului din viața naturală a omenirii, ar mâna existența spre o prăbușire fără precedent. Ar fi elementar și aproape naiv să examinăm rând pe rând toate neajunsurile unei astfel de anomalii: ar fi ceva asemănător cu cazul suprimării unui organ într-un corp viu ce provoacă dezechilibrul și degenerarea organismului. (…) Există o forță a subconștientului, un izvor al impulsurilor originale, căci foarte multe acțiuni ale individului pornesc din această structură, care nu cunoaște niciun principiu regulativ moral. Acest fond al sufletului omenesc, nedisciplinat și tulbure, trebuie ajutat pentru a putea fi transformat de luminile creștinismului. (…)

Există în sufletul omenesc un vast domeniu de aspirații confuze, ce izvorăsc dintr-un domeniu misterios și greu de sesizat prin vorbire; acesta e trebuința de divin, fapt căruia știința psihologică modernă îi atribuie o mare importanță, fiind o realitate ce nu poate fi părăsită de om. Această viață de taină a omului cere o hrană, pe care o dă Biserica prin clerul ei. (…) Viața supranaturală sau spirituală în slujba căreia se află clerul, nu este ceva uniform, ci pentru acei ce o cunosc, ea prezintă nenumărate nuanțe de accent, de gust, de întrupări. Viața spirituală prezintă o infinită gamă de simțiri și realizări, începând de la cele mai inferioare și sfârșind cu cele mai superioare realizări și simțiri, transfigurate în sferele superioare ale transcendentului, care sunt innacesibile necredincioșilor și muritorilor de rând. Cine nu a încercat aceste sentimente ale trăirii religioase nu va înțelege cele ce am spus.
Rostogolirea noastră spre infernul zilei, plin de capricii, de animozități și griji superflue, nu ne poate da aripi și nu ne poate mări orizontul vederilor noastre care se opresc în mod condamnabil la limitele vizibilului și la ceea ce ne cade sub simțuri.

Descătușarea noastră de sub robia clipei și zborul nostru către alte realități, de alt ordin decât acestea vremelnice și pipăibile, este toată filosofia pe care o propovăduiește clerul, care ne face să simțim farmecul și curata plăcere a spiritului peste numărul infinit al grijilor vieții. Urcarea noastră pe treptele și aripile gândului către transcendent și transplantarea momentană în sfera aceasta cu mireasmă de ceruri, este mijlocul de a ne întoarce pe pământ cu sufletul mai plin de înviorare și cu noi puteri de a însufleți și stăpâni trupul, căruia nimeni nu-i poate porunci în numele niciunei legi sau persoane de a fi altfel de cum este.

***
Arhiva Rugului Aprins, Haralambie Vasilache, Altarul spiritualității românești, Ed. Eikon, București, 2018

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s