„Doar un mormânt lipsește sorții mele” – din jurnalul lui Ovidiu la Tomis / Marin Mincu

„Ovidiu în exil” de Ion Theodorescu-Sion (1882-1939)
Sursa: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ion_Theodorescu-Sion_-_Ovidiu_in_exil.jpg

*
Cărțile mele despre amor mi se par astăzi doar versificări ridicole: conțin versuri perfecte, dar lipsite de trăire. Toate efuziunile de-acolo sunt fade, iar atracția iubirii corporale nu mai prezintă nici o importanță pentru mine. Acum mă atrage altceva, vreau să-mi descopăr esența. Simt în eul meu noi chemări și, ca să pot să le urmez, trebuie să-mi abandonez vechea existență.

Fragmente din „Moartea la Tomis” – Jurnalul lui Ovidiu.

Tomis. Plouă mărunt. Sunt senin. Mă simt răsplătit de soartă. Nu-mi mai doresc nimic altceva. M-am descărcat de balastul orgoliului. E ploaia celestă a Medeei care-mi coboară-n suflet molcom, semănând cu o muzică rară și dăruindu-mi un simțământ de tihnă și de plinătate. Până acum nu mi s-a mai întâmplat să am această stare euforică, de când am venit aici. Mă simt de-a dreptul împăcat. Am trăit atâta și am călătorit mult, în speranța c-am s-ajung clipele astea în care să pot să-mi privesc propria existență ca pe ceva împlinit.
Aș vrea să-mi petrec toate zilele care-mi rămân de trăit ascultând vrăjit ploaia asta. Aș dori atât de mult să-mi dau ultima suflare sub adierea acestei muzici inefabile.
Plouă. Sunt lacrimi pentru Medeea.
Doar pe ea o caut aici.

*
Eu, celălalt, care mă caut febril în mine însumi, simt că sunt la început și că încă nu m-am născut cu-adevărat. Călătoria mea către antipozi continuă. Tomis nu e decât una dintre etapele noi ale unui parcurs inițiatic ce începe mereu cu fiecare metamorfoză.
Totdeauna am avut spaima să nu mă pietrific într-o singură dimensiune, să nu rămân doar un poet galant, specialist exclusiv în ars amatoria. Adolescența fugoasă de la Sulmona, ca experiență fundamentală a existenței mele, m-a făcut să urmez căile cele mai contradictorii. Am trăit situații violente care n-au nici o motivare; și totuși am persistat în direcția aleasă, fără să mă căiesc vreodată de asta.
Nu există o ipostază anume care să reușească să mă reprezinte total. Cred că, în orice început în care mă angajez, sunt simultan reprezentat de trăirile anterioare luate laolaltă. recunosc că sunt sedus de inedit în toate experiențele. Șterg tot din memorie în clipa în care cred că voi trăi experiența unică. Numai așa mă conving că exist.

*
Am trecut de cincizeci de ani. Mă simt golit de puteri și dezolat. Amintirea trecutului mă face să roșesc. E un simțământ recent, ivit odată cu plictiseala cronică ce m-a invadat brusc. Nu mai știu cum să folosesc timpul, nu mai reușesc să duc nici un lucru până la capăt, nu mai pot să fac nimic care să mă satisfacă lăuntric. Uneori mă gândesc că-mi rămâne foarte puțin timp de trăit și că ceasurile pe care le am dinainte nu-mi vor fi de ajuns pentru meditație. În realitate, tot ce făceam înainte, zi de zi, n-avea nici un sens, nu folosea la nimic. Constatare cumplită.
Cărțile mele despre amor mi se par astăzi doar versificări ridicole: conțin versuri perfecte, dar lipsite de trăire. Toate efuziunile de-acolo sunt fade, iar atracția iubirii corporale nu mai prezintă nici o importanță pentru mine. Acum mă atrage altceva, vreau să-mi descopăr esența. Simt în eul meu noi chemări și, ca să pot să le urmez, trebuie să-mi abandonez vechea existență.

*
De câteva zile, aici, prin preajmă, colindă un copil străin, rătăcit nu știu cum pe malul mării. Se joacă de-a pescuitul, aruncându-și înfrigurat undița în valuri… Uneori reușește să prindă câte un peștișor colorat ce luminează plaja cu solzii săi sclipitori. Îl spionez de departe și îi văd mâinile mici care desprind, sfioase, peștișorul cel neascultător din cârlig și-l pun pe o lespede albă, mai încolo. După aceea, copilul privește foarte intrigat la peștele care, scos din apă, se zbate spasmodic fără aer.
Îmi dau seama de mulțumirea lui extremă după euforia ce i se citește-n ochi în timp ce se uită extaziat la salturile agonizante ale micii vietăți.
Cred că agonia este momentul cel mai intens îngăduit făpturilor vii. Stropii aceia ultimi de împotrivire, ce se luptă îndârjit să înfrângă moartea, au o determinare, o forță și un avânt pe care niciodată, înainte de asta, viața n-a avut ocazia să le arate. Poate că abia acum îi înțeleg pe acești barbari: înțeleg exaltarea bucuriei și forța lor interioară, manifestate în preajma morții. Moartea este esențială, deoarece, cu adevărat, numai în timpul agoniei se atinge cota maximă a vitalității.

*
E asbolut necesar ca eu să pot să mă desprind de orice povară, de toate obligațiile anterioare ce-au apăsat asupră-mi. Am venit aici, la marginea lumii, tocmai ca să probez existența în starea ei cea mai profundă. Într-adevăr, nu credeam – iar asta m-a uimit în mod plăcut – că la capătul imperiului, unde se situează ceea ce numim noi limes, viața e atât de intensă. Aș vrea să povestesc despre mine, cel de acum, dar totul se reduce la foarte puțin. Mă ridic în fiecare zi, umblu, respir, privesc. Nu mai reușesc să descopăr, înăuntrul meu, emoțiile și sentimentele lejere de altădată. Mă întreb cum de pot trăi aici fără acele aprige dispute literare la care participam când eram la Roma.
Viața mea tinde să semene cu aceea a unei plante sau a unui animal. Mă simt în armonie și în sincronie binefăcătoare cu natura. Toate astea sunt însă obârșia unei noi și nesecate seninătăți.

*
Et desunt fatis sola sepulchra meis („Doar un mormânt lipsește sorții mele!”). Aia a subliniat versul acesta din epistola către Rufinus, uitându-se lung la mine. Era preocupată când mi l-a arătat și parcă ar fi vrut să-l comenteze. Până la urmă, s-a răzgândit și a tăcut.

*
Mă simt golit de toate ambițiile. Tot ce-am făcut până acum îmi apare steril. M-am cheltuit pe mine însumi în fapte prea puțin semnificative. Am plătit prea mare tribut lui Narcis. În prezent, aș vrea să-mi recuperez timpul irosit. Am nevoie să-mi redezhumez viața (…). Eu însumi trebuie să redevin o fibră a cosmosului, conștientă de ea însăși. Voi rămâne oare pentru totdeauna „apocrif” sau, până la urmă, voi reuși să mă răscumpăr printr-o moarte adevărată?

*
Tabla lui Zalmoxis

Versurile rostite de sacerdoții geți în cadrul ceremoniilor secrete sunt, după părerea mea, foarte asemănătoare cu versetele de aur pe care le învățasem pe de rost în timpul călătoriei mele în Grecia. Mi s-a părut că aici, preceptele acestea, ce-au fost atribuite de greci lui Pitagora, sunt investite cu o mai mare naturalețe, revelând unele cunoștințe practice închise în expresie poetică:

„Pune mâna pe umărul omului pe care vrei să-l vindeci și vorbește-i. Apleacă-te asupra trupului său; în timp ce rostești cele cuvenite, să nu stai distant și rece.”

„Spune-i celui care suferă că-l cunoști sau că știi unde se află casa lui. Spune-i că-i ești prieten și că veți mai avea prilejul să vă întâlniți.”

„Cere-i ajutor Zeului atunci când vrei să vindeci. Întâi să pui iarba vindecătoare ș-apoisă ridici ochii la Zeu; și niciodată în ordine inversă. Zeul are timp s-aștepte, iar omul nu. Dacă poți, fă aceste acțiuni în același timp.”

„Să nu-i spui niciodată celui suferind că nu poți face nimic pentru el, chiar dacă se află pe moarte. Nu trebuie să-i luăm ceea ce se poate dărui cel mai ușor: speranța.”

„Dacă nu știi cuvintele prin care ne adresăm Zeului, născocește-le pe loc dinlăuntrul inimii tale. Dacă-i vor plăcea, va răspunde imediat și bolnavul va fi ușurat de durere.”

„Darul bolnavilor măsoară frica lor de moarte, nu strădania ta. Ai grijă să nu te îmbogățești din frica altora, căci Zeul nu iartă asemenea lucru și-ți va lua puterea de vindecare.”

„Nu vindeca numai trupul, ci și sufletul celui bolnav. Ele sunt lipite și suferă împreună. La suflet nu se pricep decât cei pe care Zeul îi îndrumă. (…)”

„Sufletul bolnavului nu poate fi vindecat decât dacă el poate să ți-l împrumute. Împrumută-l de la el și ține-l în tine multe zile, până se vindecă. Apoi i-l vei înapoia. Sufletul tău să i-l arăți dar să nu i-l împrumuți. În timp ce-i vindeci sufletul, ajută-l și sfătuiește-l să aibă grijă de trup.”

*
Trăiesc deja în viitor. Gesturile, cuvintele, acțiunile mele nu mai au nici un sens. Când îmi va veni ceasul, simt că voi fi liniștit. Aș vrea ca moartea să mă cuprindă într-un moment de seninătate și să mă găsească în pace cu mine însumi.

*
În ultima clipă, mi se pare că aud vocea Aiei: „Ai murit deja. Știu asta după felul fericit cum ți se zbăteau pleoapele… Ce-ai simțit?” Îi răspund doar prin mișcarea buzelor: „O mare dragoste… Vârfurile brazilor…Foșnetul de aripi… Soarele…”

„Acum ești liber. Faci parte din tot. Nu mai ai nevoie de mormânt.”

***
Marin Mincu, Moartea la Tomis, Jurnalul lui Ovidiu, Ed. Polirom, Iași, 2005

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s