Supraconștiința mistică în termenii metafizicii blagiene / Ion Mânzat

St. Teresa of Ávila (1515-1582) by François Gérard
Photo source: https://carmelitespiritualcenter.org/saintofthemonth/st-teresa-of-avila/

Identificarea cu „eul hristic” are în cazul misticului insondabile consecințe în psihismul adânc (abisal). (…) Starea de iluminare inefabilă și cu nimic comparabilă este pentru sufletul mistic o stare de supraconștiință. Misticul este cotropit de sentimentul autodepășirii, al unei înnoiri a întregii sale ființe pe un plan mai înalt al conștiinței. Starea de extaz este trăită ca nimicire a vechiului Eu, ca o renaștere, ca o dobândire a unui nou Eu.
*
Ca fenomen existențial și ca produs care echivalează cu creația spirituală, eul mistic este un fenomen mai rar decât geniul, ca atare supranormal.
*

Eul mistic, care trăiește întru Hristos, atinge starea de supraconștiință

Lucian Blaga, în 1942, într-un studiu intitulat „Certitudine și supraconștiință” notează: „Experiențele sufletești și spirituale ale misticilor ne pun în fața unor fenomene singulare care, oricât de stranii și innacesibile, merită o deosebită luare în considerare” (L.Blaga, 1996, p. 372). Blaga se plânge că psihologia se ocupă mult prea puțin de stările mistice. Intelectualii de formație pozitivistă se simt cam stingheriți în prezența unui asemenea material psihologic. „O mai stăruitoare familiarizare cu viața misticului ne face însă degeaba să bănuim că subiectul mistic este în adevăr un loc unde se produc fenomene excepționale, absente în viața normalului de toate zilele” (L.Blaga, 1996, p. 372). Misticii se bucură de faima îndoielnică a unor ființe situate la mijloc de drum, între normal și patologic. Blaga crede că de aici provine „sfiala” psihologilor de a se ocupa mai intens de viața lor sufletească, căci este mai comod să te apropii de cazuri precis localizate, decât de „fenomene cu hotărâre nestatornice”.

Blaga este impresionat de procesul de transformare a conștiinței care-l conduce pe mistic spre un „nou eu”. „Subiectul mistic se simte dintr-o dată ancorat într-o existență și săltat la nivelul unei alte viziuni asupra vieții. Acest proces apare cel mai adesea însoțit și de un sentiment de „certitudine” cum mai înainte subiectul mistic niciodată nu a mai încercat.” (L.Blaga, 1996, p. 373). În climat creștin, se cunosc astfel de fenomene încă de la Apostolul Pavel (m.c. 65 d.Hr.). Blaga arată că Sf. Pavel, trecând prin fulgerătoarea transformare a tuturor orientărilor sale, este martorul uimit al unui proces al adâncurilor: el trăiește sentimentul că și-a pierdut eul de până atunci și că a dobândit un altul. Eul anterior parcă ar fi murit, iar prin stările izbucnite el se simte un altul, un „eu nou”; parcă Hristos însuși ar trăi în el. Acest eu nou, mai înalt, care s-a substituit eului vechi sau care l-a transformat pe cel vechi până la depășire, nu este la Sf. Pavel doar o fantasmă, ci o realitate psihică și spirituală „de a cărei cumplită autenticitate ar fi nevrednic să ne îndoim” (L.Blaga, 1996, p. 373). (…)

Identificarea cu „eul hristic” are în cazul misticului insondabile consecințe în psihismul adânc (abisal). Toate trăirile conștiente și subconștiente ale misticului se centrează în jurul arhetipului hristic. Blaga observă cu pătrundere că întreaga conștiință a noului eu înflorește dintr-o pornire profundă de autototalizare și autodepășire a ființei umane (similar cu Selfactualization al lui Abraham Maslow, 1954) în corelație ideală cu ultimile elemente ale misterului cosmic, sintetizate în arhetipul hristic. Astfel, eul cel nou este chiar mai unitar, mai consecvent realizat decât cel vechi.
„Noul eu este o existență înălțată, de un profil și un stil consolidat, în acord cu imaginile întregii mitologii hristologice, așa cum aceasta este interpretată și văzută într-un anume timp și loc. Eul nou emană o atmosferă proprie, fiind în stare de fapte, acțiuni și reacțiuni care nu-l dezmint”, spune Blaga (1996, p.374). Noul eu nu este numai imaginat, ci o izbândă deplină. Viața misticului apare captată în tiparele unui mit arhetipal, ale unei metafizici și ale unui psihism abisal. De obicei, voința subiectului mistic este capabilă de eforturi susținute sau de o manifestare lineară, de o efervescență și o consecvență supranormală. (…) „Eul mistic este așadar – spune Blaga – un produs al autototalizării și al autodepășirii în corelație ideală cu coordonatele existenței; eul mistic este echivalentul ontic al marii opere de creație, pe care o găsim pe planul mitic-religios metafizic.” Ca fenomen existențial și ca produs care echivalează cu creația spirituală, eul mistic este un fenomen mai rar decât geniul, ca atare supranormal.

Se poate vedea cât de lucidă și cât de tăcută este conștiința misticilor, cât de susținută este voința lor, urmărindu-se viața unor Sfinți ca Francisc d’Assisi (1181-1226), Tereza d’Avilla (1515-1582), Caterina din Siena (1347-1380) sau Ioan al Crucii (1542-1591).
Misticul este de la natură înzestrat cu o structură nervoasă hipersensibilă, cu o labilitate afectivă sporită de asceza dură căreia i se supune. Un astfel de mod de viață, pus la grele încercări și mari privațiuni, predispune desigur și la fenomene bolnăvicoase, care rămân însă lăturalnice și nu ating esența misticii. Iată, de pildă, o mărturie stranie a Sfintei Tereza, una dintre cele mai proeminente personalități mistice și o genială scriitoare:

„Am văzut – mărturisește ea – la stânga mea un înger în carne și oase. Asemenea viziuni nu am decât foarte rar. Chiar când îmi apar îngeri, aceasta se întâmplă fără să-i văd, cu excepția acestei viziuni despre care vorbesc. Iar în această viziune trebuia, după voia Domnului, să-l văd astfel: îngerul nu era mare, el era foarte frumos, fața sa înflăcărată, încât părea că este dintre cei mai aleși îngeri care sunt numai flacără, dintre aceia pe care îi numim serafi. În mâna lui văzui o lance lungă de aur, și părea că ține pe vârful lăncii o mică flacără. Și atunci mi-a fost ca și cum mi-ar fi străpuns de câteva ori inima cu lancea, până în măruntaie, scoțându-le, și m-a lăsat aprinsă toată de mare iubire către Dumnezeu. Durerea a fost așa de mare că a trebuit să gem, și așa de peste orice închipuire a fost dulceața pe care mi-a adus-o această durere violentă, că nu mai doream să fiu scăpată de ea…” (apud L.Blaga, 1996, p. 376). După părerea lui Blaga, chiar și cea mai inofensivă interpretare a acestei viziuni ne va duce de-a dreptul la „psihanaliză”, sau la o analiză psihologică a adâncurilor (tip Dostoievski).

Subiectul mistic trebuie privit uneori și ca un centru de unde se pun în mișcare puteri neștiute care rămân încă să fie cercetate. Este încă foarte greu să se stabilească o linie de demarcație între ceea ce este simplu produs al imaginației și ce este real când ni se relatează despre puterea hipnotică pe care o avea Sfântul Francisc asupra animalelor sălbatice, sau când Sfânta Tereza sau Caterina din Siena ne istorisesc ele însele despre levitația lor corporală.
Cât privește starea de extaz, în care apare beatitudinea tăcută și sentimentul infinitului, procesul de dobândire a Eului mistic și de pierdere a vechiului Eu, ne stau la îndemână prețioase mărturii în literatura mistică. De obicei, misticii descriu starea de extaz ca fiind însoțită de sentimentul unei superioare și misterioase certitudini. Starea de iluminare inefabilă și cu nimic comparabilă este pentru sufletul mistic o stare de supraconștiință. Misticul este cotropit de sentimentul autodepășirii, al unei înnoiri a întregii sale ființe pe un plan mai înalt al conștiinței. Starea de extaz este trăită ca nimicire a vechiului Eu, ca o renaștere, ca o dobândire a unui nou Eu, ca Eu hristic la Sf. Pavel, ca Eu unit cu Eul divin la alți mistici, ca impersonalizare la misticii brahmani, ca o nimicire a Eului și a Sinelui în buddhism, ca stare a lui Dumnezeu de dinainte de creație la misticii islamici, ca naștere a Logosului în sufletul omului la Meister Eckhart (1260-1327).

Lucian Blaga conchide că „starea” de extaz mistic reprezintă o „stare” de supraconștiință, față de care „stările” obișnuite ale conștiinței devin șterse, incolore, palide. (…) După chiar confesiunile misticilor, sentimentul certitudinii încercat în viața de toate zilele nu ajunge nici pe departe să semene ca intensitate și calitate cu sentimentul de certitudine trăit de mistici în starea de extaz.
Revelator în această privință rămâne faimosul memorial al lui Blaise Pascal (1623-1662), genialul matematician, filosof și scriitor. Pe un petec de pergament Pascal a încercat să descrie toate trăirile sale într-o stare de extaz care a însoțit o revelație mistică (la vârsta de 31 de ani; Pascal a trăit, ca și Eminescu, doar 39 de ani!). Petecul a fost descoperit de servitorul lui Pascal după moartea acestuia, cusut în căptușeala hainei. Pascal nu îl scrisese decât pentru sine, și niciodată el n-a vorbit nimănui despre revelația sa. Întâmplarea extraordinară la care se referă pergamentul era un secret al vieții sale și cea mai scumpă amintire. Documentul este cu atât mai prețios cu cât nu fusese destinat să fie cunoscut vreodată de alți muritori.

Textul începe astfel:

„ANUL DE GRAȚIE 1654
Luni, 23 noiembrie, ziua Sfântului Clement,
Papă și martir, și a altor martiri,
ajunul Sfântului Chrysogon, martir și altele, de
la ora zece și jumătate seara până pe la douăsprezece și jumătate.
Foc!”

Apoi frânturi de fraze:

Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac,
Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor și savanților.
Certitudine, Certitudine, Sentiment, Bucurie, Pace.

Alte frânturi de fraze:

Oamenii nu te-au cunoscut, dar eu te-am cunoscut.
Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie
.”

(apud L.Blaga, 1996, p. 378) vezi și Memorial (în „Cugetări”, 1998, p. 149-150).

Scrisul acesta abrupt, sfâșiat de goluri și cu pâlpâiri de flăcări nu este felul obișnuit al frazei pascaliene, clasică și cu subtile modulații. Totul corespunde stării de extaz. Cuvintele puține, neclare și nelegate încearcă să alunge tăcerea și misterul care învăluie extazul mistic. Pascal a fost misticul care depășește, adică rațiunea care se transcende, rațiunea inimii, tăcută și misterioasă. Pascal își controla rațiunea în lumina lăuntrică a inimii și în perspectiva certitudinilor sale mistice.

După cum susține L.Blaga (1996, p. 379-380) supraconștiința, ca trăire obținută de mistici în extaz, apare după o îndelungată pregătire spirituală, printr-o aspră asceză, prin exerciții de meditație transcedentală, prin purificare și concentrare. El nu admite că această supraconștiință ar fi o osmoză cu Absolutul, ea nu se poate sustrage condițiilor umane și cosmice. Această certitudine mistică, cu valorile ei, se constituie în cadre adânci ale spiritului uman care se dovedesc a fi subiective. În termenii metafizicii blagiene, supraconștiința mistică este și ea supusă cenzurii și înfrânării transcendente care domină toate încercările revelatoare ale spiritului uman.

***
Ion Mânzat, Mariana Tănase-Mânzat, Psihologia tăcerii – Liturghiile silențioase ale sinelui, Ed Psyche, București, 2006

2 Comments Add yours

  1. Leo says:

    i recognized a lot of Jung 🙂

    Like

    1. Indeed, Jung deals a lot with the superconscious. You read with much patience here, Leo. Pleasantly surprised, thanks.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s