Doamne! Cine sunt eu? Ce ignor din ceea ce eu simt că sunt? – Vecin cu viața / Fernando Pessoa

Fernando António Nogueira Pessoa (1888–1935) – Portuguese poet, writer, literary critic, translator, publisher and philosopher, described as one of the most significant literary figures of the 20th century and one of the greatest poets in the Portuguese language.
Photo source: https://es.m.wikipedia.org/wiki/Archivo:Pessoa_1928_Foto_BI.png

Drumul pe care înaintez
Există doar în mine.

*
Ființa mea e centrul pentru toate și tot.
Eu sunt universul care gândește
(Atenție numai: acum vreau să plâng.)
(Vă previn: gândesc și sunt mut.)
Mă doare cartea a cărui studiu l-am început
Alcătuită doar din neînceput.

*
Cine l-a făcut pe acel care astăzi sunt?
Ce putere stranie și ocultă se află-n lăuntrul meu
Încât m-a fixat în cel care nicicând nu voiam să fiu, însă sunt?
Fie ce-o fi, am ajuns să devin așa cum sunt astăzi eu
.

I.

Copilul care eram plânge în stradă.
Când am devenit cel ce sunt l-am lăsat acolo;
Și numai azi, văzând că ceea ce-am devenit e nimic, aș vrea
Să merg să-l caut pe cel rămas acolo unde era.

Ah, cum aș putea să îl mai găsesc? Căci cine a mai greșit
În viață are și revenirea lui la fel de greșită.
Nu mai știu nici de unde vin și nici unde stau.
Iar neștiind eu atâtea, e ca și cum inima s-ar opri.

Cel puțin de aș reuși prin aceste locuri
Să ajung pe un munte înalt, de unde să-l pot zări
În sfârșit, pe cel uitat, privind și reamintindu-mi,

În această absență, mai aflând câte ceva despre mine,
Iar zărindu-mă-n depărtare cel care am fost, voi găsi
În mine o parte infimă din acela care eram atunci.

II.

Zi de zi fiecare din noi permanent ne schimbăm locul
În speranța că a doua zi ne-om vedea. Ceas de ceas
Acel divers și succesiv cineva care se află în noi
Începe să coboare pe o vastă pantă de-acum încolo.

Din fiecare coboară câte-o mulțime, însă nici unul
Nu reușește să știe de celălalt. Îi zăresc afară pe-ai mei.
Ah, cât de oribil și unii, și alții se aseamănă între ei!
Sunt unul și același multiplu ce se ignoră.

Mă uit la ei. Nici unul din ei nu sunt eu, fiind doar toți.
Iar această mulțime continuă să sporească, și mi-e străină
Privindu-mă, iar eu nu știu de unde ea tot sporește.

Îi simt pe toți înlăuntrul meu agitându-mă
Și, nenumărat cum sunt eu, prolix, încep să cobor
Ca să trec printre toți, până la urmă pierzându-mă.

III.

Doamne Dumnezeule! Doamne! Cine sunt eu, ce ignor
Din ceea ce eu simt că sunt? Cine aș vrea să fiu
Undeva departe, acolo unde să uit de ființa mea,
Fiind doar parte, retras, cât să nu îmi pot aparține.

22.09.1933

*

Era un biet copil ce trecea pe acolo
Mic de tot, iar privirea lui doar o clipă
S-a oprit în privirea mea, dar degeaba
Fiindcă eu treceam, mă gândeam;
Și gândindu-mă la tot felul de lucruri
Inima mi-o lăsasem acasă.

Mai apoi m-am trezit, și-am văzut
Că nu simțeam nimic, și nici nu simțisem.
Sigur, eu cred în Dumnezeu și-n Cristos, însă nu,
Însă nu-mi luasem cu mine inima în acea ocazie.

Oare la ce mă tot gândesc eu mergând
Străin de toate ce se întâmplă în jurul meu
Prin lumea asta, care de altfel și ea este un copil?
De ce am eu totuși credință și am speranță
Deși nu sunt nimica din cel ce sunt?
Și de ce a trecut pe lângă mine copilul
Fără să mă fi uitat la el bine?
Inima mea chiar că nu e nimeni!
Ah, și crima de a nu fi simțit nimic
Din acea privire a săracului băiețel care îmi cerșea
Cu privirile lui în privirile mele durerea lui!
Fiindcă eu sunt poet și sunt gânditor!

11.12.1933

*

În lumea noastră în care uităm,
Suntem doar umbră a ceea ce suntem,
Și-adevăratele gesturi pe care le avem
Pe celălalt tărâm, unde ca suflete existăm,
Sunt doar grimase de gnomi, gesturi frânte –

Nocturn este totul și e confuz
Între noi pe întinderea nimănui.
Proiecții de umbre, un fum difuz
De jăratic înăbușit, dar refuz
Al luminii dată de viață ochiului.

Numai câte unul privind cândva,
Ajunge să vadă cu adevărat
În mișcarea ce însoțește umbra sa
Care era în altă lume intenția
Gestului ce în viață l-a aruncat.

Înțelege el atunci mult mai bine
Că viața de aici e plină de amăgiri,
Și spre celălalt trup își aține,
Spre trupul imaginat, presupus în sine,
Intuiția unei priviri.

Umbră a trupului, dor arzător,
Minciună ce simte lațul
Care o leagă de adevărul încântător
Al minunii ce ne împinge stăruitor
În pământ, cu timpul și spațiul.

9.05.1934

*

E somn? E vis? E un fel de-a vedea?
Nu știu, nici nu știu cum să știu…
În străfundul acestora soarele negru strălucea
În străfundul acestui fel de a simți că eu sunt
În vreme ce în jurul meu lumea se tot rotea.

23.04.1934

*

Nimeni nu mi-a spus cine eram, iar eu
Pe nimeni nu întrebam.
M-am văzut trăind sun un cer imens, și am intuit
Că după o lege anume funcționam.

Iar infama natură, atât de bogată
Cu râurile și mările ei, cu pământul întreg
Abia mi-a sugerat un indiciu, ca un drum
Pe care urma să tot merg.

Era numai drumul pentru cel care sunt eu,
Și o singură explicație se reține:
Să învăț că drumul pe care înaintez
Există doar în mine.

16.08.1934

***
Fernando Pessoa, Vecin cu viața, Traduceri Dinu Flămând, Ed. Humanitas Fiction, București, 2017

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s