Marele făptuitor nu este rațiunea, ci Voința – Epictet / Hannah Arendt #1

Hannah Arendt (1906-1975) – Considered one of the most important political thinkers of the 20th century.
Photo: pinterest.com

Nu putem fi jefuiți de absolut tot ce avem,
atât timp cât păstrăm libertatea de a decide cum reacționăm.
Victor Frankl

*
Lucrurile capătă valoare doar în măsura în care spiritul le poate atrage înlăuntrul său. Când spiritul se retrage din lumea exterioară în interioritatea propriilor sale impresii, el descoperă că într-o anume privință este independent de orice influențe din afară.
H.A
.
*
Ține de natura adevărului să forțeze spiritul.
Aristotel
*
Cea dintâi decizie a voinței este aceea de a nu voi ceea ce nu poate obține și de a nu se împotrivi la ceea ce nu poate să evite – într-un cuvânt, de a nu se preocupa de ceea ce-i întrece puterile.
H.A.

*
Nu pot evita moartea. Nu pot împiedica întemnițarea mea. Nu pot împiedica să fiu exilat. Dar trebuie oare să mor bombănind? Jeluindu-mă? Mă poate împiedica cineva să plec în exil cu zâmbetul pe buze?
H.A.
*
Pentru a trăi bine, nu-i de ajuns să nu ceri ca evenimentele să se petreacă așa cum vrei tu, ci caută să vrei ca evenimentele să se petreacă așa cum se petrec.
Epictet

Ceea ce a descoperit Epictet era că spiritul, fiindcă putea să păstreze „impresii” (phantasiai) din afară, era capabil să trateze toate „lucrurile exterioare” ca pe niște simple „date ale conștiinței”, cum am spune noi. (…) Filosofia ne învață „cum să lucrăm corect cu impresiile”; ea le testează și le triază, nefolosind nici una care nu a fost testată. Doar uitându-ne la o masă, nu putem decide dacă e bună sau e proastă; nu ne-o spun nici văzul, nici vreunul din celelalte simțuri ale noastre. Numai spiritul, care se ocupă nu de mese reale, ci de impresiile despre mese, ne-o poate spune. („Ce ne spune că aurul e frumos? Căci aurul însuși nu ne-o spune. E clar că o face facultatea care se ocupă de impresii.”)

Important e că, dacă te ocupi doar de tine, n-ai nevoie să ieși înafara ta. Lucrurile capătă valoare doar în măsura în care spiritul le poate atrage înlăuntrul său. Când spiritul se retrage din lumea exterioară în interioritatea propriilor sale impresii, el descoperă că într-o anume privință este independent de orice influențe din afară: „Oare te poate împiedica cineva să-ți dai acordul la ceea ce e adevărat? Nu, nimeni. Te poate sili cineva să accepți falsul? Nu, nimeni. Nu-ți dai seama că în această sferă facultatea ta este liberă de piedici, opreliști și constrângeri?” Că ține de natura adevărului să „forțeze” spiritul era de mult recunoscut: „hosper hyp autes tes aletheias anankasthentes”, „parcă ar fi fost forțați de adevărul însuși”, cum spune Aristotel vorbind despre teoriile intrinsec evidente care n-au nevoie de dovezi prin raționament.

La Epictet însă, acest adevăr (…) nu are nimic de-a face cu cunoașterea sau cogniția, pentru care „procedeele logicii sunt sterile” – literal, bune de nimic (akarpa). Cunoașterea și cogniția au de-a face cu „lucrurile exterioare”, independente de om și aflate dincolo de puterile lui; prin urmare, ele nu sunt sau n-ar trebui să fie de interes pentru el.
Începutul filosofiei îl constituie „conștientizarea (synaisthesis) propriei slăbiciuni în privința lucrurilor necesare”. Noi nu avem o concepție înnăscută despre lucrurile pe care trebuie să le cunoaștem, cum este „triunghiul dreptunghic”, dar despre ele ne pot instrui cei știutori, iar cei care încă nu le știu știu că nu le știu. Cu totul alta este situația cu lucrurile care ne interesează într-adevăr și de care depinde ce fel de viață ducem. În această sferă toți oamenii se nasc cu un mi-se-pare, un dokei moi, o opinie, și de aici începe pentru noi dificultatea: „în descoperirea conflictului dintre mințile oamenilor” și în încercarea de a găsi un standard, așa cum sunt cântarul când ne ocupăm de greutăți și rigla când ne ocupăm de lucrurile drepte și respectiv strâmbe. Aici se află începutul filosofiei”.

Prin urmare, filozofia instituie standarde și norme și îl învață pe om cum să-și folosească facultățile senzoriale, cum „să lucreze corect cu ele”. (…) Mai specific, ea recomandă anumite linii de gândire prin care se poate birui neputința înnăscută a oamenilor. În acest cadru filozofic general, rațiunea, argumentarea trebuie să aibă întâietate printre facultățile mentale; de fapt, nu se întâmplă așa. Atacându-i virulent pe oamenii care erau „filozofi numai în vorbe”, Epictet dă la iveală prăpastia ce se cască între învățămintele propovăduite de câte unul și conduita sa reală, iar prin implicație reamintește vechea teză că rațiunea prin ea însăși nu mișcă și nu înfăptuiește nimic. Marele făptuitor nu este rațiunea, ci Voința. (…)

Puterea voinței vine din decizia ei suverană de a se ocupa numai de lucruri ce stau în puterea omului, iar aceasta rezidă exclusiv în interiorul omului. Cea dintâi decizie a voinței este, așadar, aceea de a nu voi ceea ce nu poate obține și de a nu se împotrivi la ceea ce nu poate să evite – într-un cuvânt, de a nu se preocupa de ceea ce-i întrece puterile. (…) Și cum „este cu neputință ca ceea ce se întâmplă să fie altfel decât este”, cum omul, altfel spus, este cu totul neputincios în lumea reală, i-au fost hărăzite facultățile miraculoase numite rațiune și voință, care-i permit să reproducă lumea din afară – completă, dar lipsită de realitate – înăuntrul spiritului său, unde el este stăpân absolut. Aici el cârmuiește asupra sa și asupra obiectelor care-l privesc, căci voința nu poate fi zăgăzuită decât de ea însăși. Tot ceea ce pare real, lumea fenomenală, necesită de fapt consimțământul meu ca să fie reală pentru mine. Iar acest consimțământ nu poate să-mi fie impus: dacă-l retrag, realitatea lumii dispare ca și cum ar fi fost o simplă apariție.

Această facultate de a-ți întoarce privirea de la lumea din afară spre o invincibilă lume interioară are, firește, nevoie de „antrenament” (gymnazein) și de necontenită argumentare , nu numai pentru că omul își trăiește viața obișnuită în lumea așa cum este, ci și pentru că interiorul său, cât timp trăiește, este situat înăuntrul unui exterior, al unui corp ce nu se află în puterea lui, ci aparține „lucrurilor din afară”. Întrebarea ce se pune mereu este dacă voința ta e destul de tare pentru ca nu doar să-ți distragă atenția de la lucrurile exterioare, amenințătoare, ci și pentru ca, în prezența aievea a durerii și nefericirii, să-ți fixeze imaginația asupra unor „impresii” diferite. retragerea consimțământului sau punerea între paranteze a realității nu e nicidecum un exercițiu de pură gândire, ci trebuie să-și vădească efectele în fapte de viață. „Nu pot evita moartea. Nu pot împiedica întemnițarea mea. Nu pot împiedica să fiu exilat. Dar trebuie oare să mor bombănind? Jeluindu-mă? Mă poate împiedica cineva să plec în exil cu zâmbetul pe buze?” Stăpânul mă amenință că mă va pune în lanțuri. „Ce vorbești? Să mă pui în lanțuri? Piciorul meu îl poți lega cu lanțul – asta da, dar nu și voința mea. Pe ea nici chiar Zeus nu o poate subjuga.” (…)

Ca aproape toți stoicii, Epictet recunoaște că vulnerabilitatea corpului pune anumite limite acestei libertăți interioare. Neputând să nege că nu doar dorințele și vrerile ne fac neliberi, ci și „cătușele care ne sunt puse sub forma corpului nostru”, ei trebuiau să aducă dovezi că nici aceste cătușe nu sunt de neînfrânt. (…) La prima vedere, doctrina invulnerabilității și a detașării (apatheia) – cum să te protejezi față de realitate, cum să-ți pierzi capacitatea de a fi afectat de ea, în bine sau în rău, în bucurie sau mâhnire – pare atât de evident susceptibilă de infirmare, încât enorma influență argumentativă și deopotrivă emoțională a stoicismului asupra unora dintre cele mai strălucite minți ale lumii occidentale pare aproape de neînțeles. La Augustin întâlnim o asemenea infirmare în cea mai scurtă și mai plauzibilă formă. Stoicii, spune el, au descoperit stratagema de a simula fericirea: „De vreme ce omul nu poate obține ceea ce vrea, el vrea ceea ce poate obține” („Ideo igitur id vult quod potest, quoniam quod vult non potest”). Mai mult, continuă el, stoicii asumă că „din fire, toți oamenii vor să fie fericiți”, dar nu cred în nemurire, cel puțin nu în învierea trupului, adică nu într-o viitoare viață fără de moarte, iar aceasta e o contradicție în termeni. Căci „dacă toți oamenii vor cu adevărat să fie fericiți, ei trebuie negreșit să dorească a fi ți nemuritori… Pentru a trăi fericit, trebuie mai întâi să fii în viață. („Cum ergo beati esse omnes homines velint, si vere volunt, profecto et esse immortales volunt… Ut enim homo beate vivat, oportet ut vivat”). Cu alte cuvinte, oamenii muritori nu pot fi fericiți, lucru dovedit și de insistența stoicilor asupra fricii de moarte ca principala sursă a nefericirii; maximul pe care ei pot să-l atingă este să devină „apatici”, să nu fie afectați nici de viață, nici de moarte. (…) Pe scurt, pentru a „trăi bine”, nu-i de ajuns „să nu ceri ca evenimentele să se petreacă așa cum vrei tu”; ci „caută să vrei ca evenimentele să se petreacă așa cum se petrec”.

***
Hanna Arendt, Viața spiritului – O investigație inovatoare despre cum gândim, Ed. Humanitas, București, 2018.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s