„Quaestio mihi factus sum” (Am devenit pentru mine însumi o întrebare) – Sf. Augustin / Hannah Arendt #2

Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, 354-430) – Episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine.
Sursa foto: Foto: Gerard Seghers/National Trust Collection/Wikimedia Commons

Eu eram acela care voiam să pornesc pe această cale, și tot eu eram cel care nu voiam. Eu eram, da, eu și numai eu! Nu voiam în mod deplin, dar nici nu mă împotriveam în mod deplin.
*
Greutatea (gravitația) mea este iubirea; de ea sunt purtat oriîncotro sunt purtat.
*
Forța iubirii este atât de mare încât mintea
absoarbe în sine acele lucruri la care se gândește cu iubire.

Sf. Augustin

Augustin, primul filozof creștin (…), a fost totodată și primul gânditor care s-a îndreptat spre religie din cauza unor perplexități filozofice. Asemenea multor oameni instruiți ai epocii sale, a fost crescut ca un creștin; ceea ce el însuși avea să descrie într-o bună zi drept convertire – și care face obiectul Confesiunilor sale – a fost ceva cu totul diferit de experiența care-l transformase pe extrem de zelosul fariseu Saul în Pavel, apostolul creștin și discipolul lui Isus din Nazaret.

În Confesiuni, Augustin spune că inima sa a fost înflăcărată pentru prima dată de cartea (acum pierdută) a lui Cicero Hortensius, care cuprindea un îndemn către filozofie. Din această scriere avea apoi să citeze până la sfârșitul vieții. El a devenit primul filozof creștin pentru că pe tot parcursul vieții a fost fidel filozofiei. Tratatul său De Trinitate, în care apără dogma de căpetenie a Bisericii Creștine, constituie în același timp cea mai profundă și mai articulată dezvoltare a propriei sale poziții filozofice foarte originale. Dar punctul său de plecare a rămas căutarea romană și stoică a fericirii. „Cert este, spunea Cicero, că toți vrem să fim fericiți”. În tinerețe se îndreptase spre filozofie din pricina unei suferințe lăuntrice, iar la vârsta bărbăției s-a îndreptat spre religie deoarece filozofia nu i-a satisfăcut așteptările. Această atitudine pragmatică, cerința ca filozofia să fie „călăuza vieții” (Cicero), este tipic romană; ea a avut asupra formării gândirii lui Augustin o influență mai durabilă decât Plotin și neoplatonicii, cărora le-a datorat toate cunoștințele sale în materie de filozofie greacă. Năzuința general umană spre fericire nu trecuse neobservată de către greci – zicala romană pare să fi fost o traducere din greacă -, dar pe ei nu această năzuință i-a făcut să se îndeletnicească cu filozofia. Doar romanii erau convinși că „singurul motiv pentru care omul filozofează este să dobândească fericirea”. (…)

La Augustin, năzuința spre viața eternă ca summum bonum și interpretarea morții eterne drept summum malum au atins cel mai înalt nivel de articulare deoarece le-a combinat cu descoperirea vieții lăuntrice, făcută în noua eră. El a înțeles că interesul exclusiv pentru acest sine lăuntric însemna că „am devenit pentru mine însumi o întrebare” („quaestio mihi factus sum”) – întrebare pe care filozofia așa cum era predată și învățată pe atunci nu o punea și căreia nu-i căuta răspuns. (…)

Ceea ce deduce Augustin din teoria sa despre Ființă nu este Voința, ci Lauda: „Mulțumește că exiști”; „laudă toate lucrurile pentru însuși faptul că există”. Evită să spui nu numai „Ar fi mai bine dacă ei (păcătoșii) n-ar fi existat”, ci și „Ei ar fi trebuit să fie făcuți altfel”. Și același lucru e adevărat pentru orice altceva, deoarece au fost create după rânduiala ce li se potrivește”, iar dacă tu „cutezi să cârtești împotriva unui deșert”, fă-o doar pentru că îl compari „cu ceea ce este mai bun decât el”. Altminteri ar fi „ca și cum un om care pricepe cu rațiunea sa rotunjimea perfectă ar fi dezgustat” pentru că nu o poate întâlni în natură. El ar trebui să fie recunoscător că posedă ideea de rotunjime. (…)

Conflictul nu se naște nici dintr-o sciziune între spirit și voință, nici dintr-una între trup și spirit. O atestă însuși faptul că Voința se exprimă întotdeauna prin imperative: „Voiește” își spune Voința sieși. Numai Voința însăși are puterea de a emite asemenea porunci, și „dacă ea ar fi fost completă”, nu ar mai fi trebuit să-și poruncească sieși să fie completă”. Este în firea Voinței să se dedubleze, și în acest sens, oriunde există o voință, există întotdeauna în noi „două voințe și nici una din ele nu este completă, deoarece fiecare deține ceea ce îi lipsește celeilalte”. Din acest motiv, pentru a voi ai nevoie întotdeauna de două voințe antagonice, și astfel „a voi pe jumătate să faci un lucru și pe jumătate a nu voi să-l faci nu este un coșmar îngrozitor”. Ci grozăvia vine din faptul că un același eu volitiv voiește și simultan refuză: „Eu eram acela care voiam să pornesc pe această cale, și tot eu eram cel care nu voiam. Eu eram, da, eu și numai eu! Nu voiam în mod deplin, dar nici nu mă împotriveam în mod deplin”, iar asta nu înseamnă că în el coexistau „două spirite contrare, unul bun și unul rău”, ci că „un singur spirit este supus frământărilor unei voințe aflate în contradicție. (…)

La Augustin (…) soluționarea conflictului intern al Voinței se realizează printr-o transformare a Voinței înseși – prin transformarea ei în Iubire. (…) Marele avantaj al transformării despre care vorbim rezidă nu doar în forța de unire sporită a celor ce rămân separate – când Voința unește „forma corpului care este văzut cu imaginea ce se ivește în simț, adică viziunea… este atât de violentă, încât (ține simțul fixat asupra viziunii, odată ce aceasta s-a format) ea poate fi numită iubire, dorință sau pasiune – ci și în aceea că iubirea, ca deosebită de voință și dorință, nu se stinge atunci când își atinge țelul, ci îi permite minții „să rămână statornică spre a se bucura de el. (…)

Rațiunea nu e niciodată satisfăcută, căci „satisfacția înseamnă că voința este în repaus” și nimic altceva – cu siguranță nu speranța – nu poate potoli zbuciumul voinței „decât statornicia”, delectarea calmă și durabilă cu ceva prezent; singură „forța iubirii este atât de mare încât mintea absoarbe în sine acele lucruri la care se gândește cu iubire”, iar acestea sunt lucrurile „fără de care ea nu se poate gândi pe sine”.

***
Hanna Arendt, Viața spiritului – O investigație inovatoare despre cum gândim, Ed. Humanitas, București, 2018.

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s