Tu, care treci prin ochiul adânc al marelui cer… (Triumf Poeziei, fragmente) / Petru Creția

Petru Creția (1927-1997) – Poet, profesor de limba greacă, traducător al operei lui Platon, eminescolog, filosof și eseist român.
Foto: Ana Maria Tomescu

Poezia îl ajută pe om
să moară râzând de bucurie
râzând în ochii iubirii
râzând în ochii plini de aprige astre ai morții
râzând fericit în ochii uitării.

Ca sângele viu, ca puterea luminii și ca baterea mării zvâcnește poezia în trupul nemăsurat și impalpabil al lumii, sens, contrasens, convertind alternanța atâtor ritmuri fără sens într-o legănare extremă de pozitiv și de negativ (oricare ar fi sinonimele lor), într-o pulsare strictă și zadarnică în absolutul ei, într-o lege indescifrabil avară și albă, sălbatic tăgăduită de tot ce există și trece, de tot ce (altfel vorbind) există și stă, investind efemerul cu simulacrul dubios al eternității, ghicindu-i eternității (vag postulate) anormale, fericite lacune, coborând și suind, rămânând și trecând. (…)

Incendiu lin și etern răscolit de explozii, de vise și umbre, răcoare târzie peste imperii de aur, parfumuri și sânge, virginală auroră a atotputernicei morți, poezie, tu, nimfă a soarelui însuși, tu, veșnic cutremur, mângâiere și vis. (…)
În lumea ochilor tăi se citesc și efemerul îndrăgostit de sine, fericirea părților și a drumurilor, gloria clipei neexpropriate și niciodată străină de sine, nenăscută gata uitată.

În orice gând despre tine se află închise-deschise, oferite-refuzate nenumăratele lururi ale lumii tale și ale tuturor posibilelor lumi latente în ea sau în altceva decât ea, cu amestecul acela de identitate și alteritate, de al tău de demult și de ție veșnic străin, de îmblânzit și sălbatic, de rădăcini și de raze. (…)

Astăzi s-a rupt o creangă și ai curs din vinele sălciei și te-ai urcat ca un abur verde, trecând, suind în lumină, chemând și lăsând. Și tot astăzi ai fost văzută și auzită fugind prin pădure, ca într-un joc abia început, și în urmă-ți miroase a sălbăticiune, a floare și duh, și în jur, mereu mai departe în jur, acolo unde nu ești și mereu poți să fii sau să nu fii, acolo molcome dealuri se încălzeau tăcute la soare, pierdute în starea aceea fericit dureroasă care pare făcută din prezența cea mai vie și mai iremovibilă și cea mai adâncă uitare, perpetua revelație-ocultație a ființei de care tu nu ești străină, cum străine nu-ți sunt, prin pădurile timpului, nici urletul, teribilul, voracele, solitarul. (…)

Poezie, ce mult și ciudat te asemeni, în ceasurile tale cele mai pure, cu un mut, un mut uriaș, greu muncit de vedenii și vorbe, de sintagme augurale și de oarbe tânguiri, mut amintitor, mut prevestitor, mut chinuit, fericit, visător, fără gesturi și lacrimi. (…)
Când, ca a marilor păsări cu nume sălbatic, umbra neodihnitei tale puteri trece peste lucruri și locuri, se trezesc ici și colo vechi tensiuni și prezențe demult abolite, tăcerea dobândește alt mod, urme șterse se văd scânteind pe sub umbrele vechi, sufletul se crede ajuns într-o țară din timpuri a lui și respiră adânc, se răsfață, se umflă în vânt. (…)

Dar cel mai înțelept e bărbatul care știe unde nu ești, când nu ești, care știe unde să nu te caute sau să caute dinadins zonele, straturile, lumile în care nu ești și nici nu poți fi. Căci numai acela îți știe puterea, măsura și rangul.

Există o putere, există totuși, care face ca ceea ce ne este familiar și intim, vechi în noi, trăit îndelung, să ne fie totuși viu și înalt, așezat la o distanță transfinită între poftă și saț, între revelație și dogmă, între ce este veșnic nou și ce rămâne veșnic străin, între iubire și uitare, între durere și cer. Dacă are lucrul acesta un nume sau nu, fie acesta numele tău, poezie: o soartă care veșnic se inventează pe sine, o putere eternă mereu hrană sieși, tăgadă și triumf. (…)

Și mai ești, noi știm asta, când râdem, când plângem, mai ești simultaneitatea ardentă în care locuiește eternul și totodată mai ești senin furtunoasa mare a tot ce-i etern cu putință și vrea așa să rămâie. (…) Căci tu, poezie, ești libertate esențială și întemeietoare, răsuflare ușoară a lumii, răgaz și avânt, soră voioasă și aspră, ești adevărul iubirii, ești puterea care crește curgând în vinele noastre, care luminează urcând în pupilele noastre, puterea care ne-a ales pe noi și s-a lăsat aleasă de noi, puterea care, de-a lungul vieții, îl ajută pe om
să moară râzând de bucurie
râzând în ochii iubirii
râzând în ochii plini de aprige astre ai morții
râzând fericit în ochii uitării. (…)

Cântec fericit al nezădărniciei, mereu murmurat prin trecerea clipelor, cântec esențial și ubicuu, mereu uitat și găsit, revelat și ascuns, niciodată zadarnic, întrebare pură, uimire veșnic uimită, așteptare eternă, fericire a întrebării, așteptării, uimirii, încredere pură, etern visătoare. (…)

Ce oare să fie între clipă și clipă, să ne spui poezie, ce oare, abisuri de timp peste care trecerea trece și devenirea devine? Dar nu, poezie, tu n-ai cum să știi. Între clipă și clipă pot să fie negația, moartea, perpetua reafirmare, resurgescența din moarte, dar nu poezia, care e numai în clipe.

Tu, care treci, prin ochiul adânc al marelui cer, așa cum urcă și vin și trec prin privirile ochilor gânduri și vise, amintiri, iubiri și păreri. (…) Infinită de chipuri, de glasuri și umbre, putere ascuns revelată și vădit tăinuită, Kalipso și Phaino, vis, visător și visat, oglindă vrăjită și verde ca apele mării în care vedem nevăzutul, întunecată lumină din gând, poezie. (…)

Căci, poezie nebună, în ordinea ta se implică mereu, ca durere și triumf, sfâșierea, tăgăduirea, ruptura, transgresia, zdrobirea a tot ce este dat în ordinea ta și a lumii pe care o dai. De aceea iubim mai ales odihna din miezul crud al neodihnei tale, împăcarea și necruțarea neodihnei din tine, a nesomnului tău. (…)

Tu, poezie, să bați ca un vânt, smulgând, răscolind, învălmășind, împrăștiind stătutul inimii noastre și sarea vechilor lacrimi și urmele din cenușa neamintirii, ațâțând și aproape stingând cu suflarea ta aspră, atâtea focurifuneste sau caste ale inimii noastre: ascultă cum nechează în adâncul, în piatra, în pulberea inimii noastre armăsarul cel mare și alb, iubitor de izvoare, atotzburătorul. (…)

Poezie, tu știi cum zboară și plâng și trăiesc fără timp, chemate de sfere, minunatele păsări, negrele păsări ale amurgului, tu știi cum visează marea, trecutul și moartea, tu știi că lumea și soarta se cade să fie iubite ori de câte ori s-ar întoarce în noi, în sărmanii de noi, să mai fie trăite, tu știi cum stele sălbatice și tinere și pline de farmec cântă în frunzișurile grele și negre ale uitării, cum șoapte se-aud din toate văile lumii, cum din oceane dense și toride se naște erosul de cristal, marele diamant răcoros și plin de fulgere al primăverii, cum axe abstracte se taie în spațiul pur, cum rocile tac în adâncul oricărui astru, cum în propria sa nevăzută lumină odihnește trecutul, cum se rotesc în jurul polilor cosmici făpturi de flăcări, de plumb, de blândețe și umbră, întruchipări nevisate, bogății inocente și corăbii pline de flori și de aripi, dureri blestemate, miriaedre frumoase, cum se învârt, se învârt, în puterea iubirii. (…)

Și sfântul ulei al luminii târzii pe pleoapele noastre și umbra adâncă, sclipitoare și verde, îmbătător răcoroasă, a fântânilor verii înalte și esența cristalină a mărilor nopții și furtunoasa sferă de foc și parfum spre care se înalță visele noastre cine mai bine ca tine, poezie, le știe și le spune, cine mai bine? (…)

Poezie, iată acuma ochii noștri închiși. Tu începi, ocean înflorit, la marginea pleoapelor noastre. Dincolo, la celălalt țărm, la celălalt pol, la celălalt zenit, așteaptă închiși, muritori, ochii noștri. Noi, ce suntem între cer și pământ, copiii pierduți printre clipe, neașezați pe deplin în întâmplări și în timp, noi, ce avem gura arsă de sarea neagră a lumii, noi, ce ne naștem mereu cum mereu ne-am născut, noi spunem acestea, visători și zâmbind.

***
Petru Creția, 111 Cele mai frumoase poezii, Ediție alcătuită de Ofelia Creția, Ed. nemira, București, 2014.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s