Echilibrul nu este totuna cu mediocritatea și compromisul. Nu se cuvine să fim proști – din Jurnalul Fericirii / N. Steinhardt

„Ce înseamnă credința? Încredere în Domnul, deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.” – N. Steinhardt / Foto: AMT

*
Ce-i dau oamenii lui Dumnezeu când lui Dumnezeu îi este sete? Oțet și fiere.
*
Deoarece lumea nu e numai materială, deoarece o susțin forțe spirituale, înseamnă că forțele spirituale negative sunt distrugătoare.
*
În creștinism trebuie să învingi. În cer intră numai cei care au biruit în războiul purtat împotriva satanei. Vai și amar de cei învinși.
*

Nu de aripi are nevoie spiritul omenesc, spune Bacon, ci de plumb. Cu prea mare ușurință se avântă în cele mai înalte abisuri pierzând orice contact cu omenescul și cu realitatea.
*
Nu se cuvine să fim proști.
*
Thornton Wilder: Numai cei ce și-au dat seama de neființa lor sunt în stare să preaslăvească lumina soarelui.

*
Sfânta Tereza din Lisieux: „Al dragostei, cu adevărat, este a jertfi totul, a da în neștire, a fi mână spartă, a spulbera până și nădejdea roadelor, a se purta nebunește, a risipi fără nicio măsură, a nu socoti niciodată”. (…)

Iuda se pierde fiindcă raționează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. În cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluția simplă, simplistă a bunului simț, a bunului simț căpos. Dacă judeci: de vreme ce Iisus a venit ca să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântui trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-l trădeze mă voi jertfi eu și-l voi trăda eu – judeci prea subtil și sofisticat. Și prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist, țărănește și să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul și învățătorul! (…)

După cum sediul nostru intelectual, creierul, este așezat în cutia craniană îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul electric s-o poată perfora în caz de intervenție chirurgicală, totul se petrece als ob și sediul activității noastre psihice și morale ar zăcea într-o nepătrunsă carapace de egoism, agresivitate, încăpățânare și trufie pe care nici razele cosmice nu le pot birui. Singurele cuvintele lui Hristos au darul de a putea să topească – uneori – carapacea aceasta formidabilă. Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa și răscolește miezul din carapace, mai dur ca materia aștrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone.

Echilibrul – secretul vieții – nu este totuna cu eclectismul, mediocritatea și compromisul. Nu se situează pe linia medie dintre extreme, ci dincolo de ele, sintetizându-le, însumându-le, depășindu-le, dogmatizându-le (Blaga). Nu e o tranzacție, ci o și mai acută extremizare, o ieșire din dilema aparent ireductibilă, ieșire ce duce pe singurul tărâm unde poate miji adevărul: al contradicției și paradoxului. (De pildă, afirmația lui Goethe „mai bine o nedreptate decât dezordinea” și zicala pereat mundus fiat justitia se echilibrează astfel: să fie dreptate ca să nu piară lumea prin dezordine.)

1971.
Aha! În Bhagavad Gita lucrurile nu-s luate ușuratic, iar principiul egalității este examinat mai de aproape. Și nu cumva par a se referi la o „școală” pe care o știu și eu, versurile acestea?

„Făpturile demonice nu știu nici să progreseze nici să se oprească.
În ele nu există nici curăție nici regulă de purtare, nici adevăr;
Lumea, spun, este fără adevăr, fără bază, fără stăpân; născută fără înlănțuire cauzală, având capriciul drept temei; ce altceva?
Sprijinindu-se pe sistemul acesta, sufletele acestea pierdute, mințile acestea slabe
stăpânesc lumea prin fapte de cruzime și sunt hotărâți s-o distrugă.
Dedați dorințelor ce nu pot fi îndeplinite, plini de fățărnicie, mândrie și dispreț
iau din cauza tulburării minții apucături rele, iscă deprinderi josnice.
Cuprinși de nenumărate griji ce sfârșesc odată cu moartea, având mai presus de toate dorințele și bucuria cărnii, sunt încredințați că asta e totul.”

Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile, iar mărimea împăraților este să le scoată la lumină.
Pilde 25, 2

Întreabă. Cere. Bate. Îndrăznește. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stăruie. Năvălește. Fii treaz. Fii întreg la minte. Tot atâtea îndemnuri care cu prisosință arată că nu se cuvine să fim proști. Dovadă e însuși faptul că Dumnezeu e un Dumnezeu ascuns, că trebuie să-l aflăm, să-l descoperim; că lumea Lui trebuie s-o putem descifra. Nimic nu ne e dat mură-n gură, natura e complicată și dialectică, dincolo de complicații și dialectică ni se cere s-o deslușim; sensurile ei stau dincolo de realitatea imediată. O vastă cimilitură în care numai o minte întreagă se poate descurca. Și până la urmă, în acest rebus, îl găsim pe Dumnezeu ascuns – unde? În locul cel mai puțin probabil fiindcă era cel mai evident – unde nu ne-am fi gândit, ca în Scrisoarea lui Poe – înlăuntrul inimii noastre.

***
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s