„Stă Iisus la o fereastră stinsă”- Icoana bunicei / I.Teodoreanu

Transcriu această poveste pentru bunica mea Reveica, rugându-mă ca porțile cerului să i se deschidă blânde și îngăduitoare, căci ieri (26 februarie 2021) a plecat în Sus.

Coperta cărții din care este transcrisă povestea. Foto: AMT.

Umbre am și eu, umbre ai și tu, cetitorule, călătorule spre moarte, frate al trecerii mele. Și iată-l și pe Iisus alături de noi, veghind înalt în marea umbră.
*
Icoana bunicei, slab luminată de candelă și de jăratecul din sobă, nu e o zugrăveală ca celelalte, de la bunici sau din alte case. E o prezență în umbra lumii. Cineva stă la o fereastră stinsă: Iisus.
*
Dincolo, la părinți, cu frații, la școală, e copilul care trăiește. Aici, la bunici, e nepotul care se coace. Aici își simte sufletul, și-l capătă din nou. Dincolo, în tumult, zgomot și mulțime, și-l pierde. E așa de bine la bunici că nepotul ar vrea să spuie o vorbă cuiva, să-i mulțumească. Dar nu e ureche pentru astfel de vorbe ale tainei. Numai tăcerea să le știe, numai tăcerea să le poarte.
*
Își simte inima plină: de căldură și de bunătate. Parcă ies raze din inima lui. Ș-ar vrea să-i spuie cuiva o vorbă, o vorbă în care să încapă și inima din casa bunicilor, și bunicii din casa inimii. Dar cui?

***
– Ce stai ca proasta la panoramă?
– Mă uit, bunică.
– Te uiți! Te uiți! La ce te uiți?!

Nu-i vine nepotului să-i spuie bunicei că se uită la icoană. O știe de când era atât de mic, încât și gândul se oprește, nemaiîncăpând în capul aceluia care cearcă să-și aducă aminte.
(La fel și cu oul de lemn din salonul bunicilor. E roș ca fesul turcesc al bunicului, pe care-l pune când merge spre întunecimea beciului. Dacă-i desfaci capacele însă, trăgându-le unul dintr-altul, dai peste alt ou, galben acesta ca gutuia coaptă pe luciul negru al pianului din salon. Într-acesta așteaptă unul verde ca papagalul lui Moș-Flașnetarul. De la acesta treci la altul învelit în culoarea vișinei. Apoi vine la rând unul portocaliu ca soarele după ploaie. Și altul și altul, cu toate culorile curcubeului. Le pui la rând și ele lucesc, fiecare în altă culoare și mărime, ca niște scufe de pitici din ce în ce mai mici. Dar când ai ajuns la cele mai mărunte decât aluna veveriței, ți se pare că degetele au crescut și s-au îngroșat deodată, nemaiștiind să găsească și să apuce cum trebuie, așa cum pățești și când te uiți cu ochii deschiși în apă și-ți vezi mâinile. Îți aduci aminte de toate mărunțimile de la bunici, mazăre, alunele, mărgele, dulceață de pomușoară, poamă pe care-o pregătești pentru dulceață scoțându-i sâmburii cu acul, și abia cutezi să umbli cu oușoarele de lemn care-au ajuns ca boaba icrei și tot mai sunt. Până când ai ajuns la unul, parcă cel mai din fund, care nu vrea să se mai deschidă. Dar cum atâta te-ai deprins să faci, să dezghioci ouă de lemn, din mare-n mic și din mic în mai mic, tot nu crezi că s-a sfârșit, oricât de mic e cel care nu se mai desface. Stai, simțindu-te uriaș și grosolan și te întrebi: Ce-o fi în el?)

Așa și cu icoana bunicei. Nepotul o știe de când a făcut ochi. O fi venit cu mama la bunici, când era încă în fașă, și ochii lui deschiși fără cuvânt asupra lumii, numai cu mirări, au păstrat întipărirea icoanei?
Dar nici acela nu-i hotarul, căci parcă știe icoana de și mai demult. Cum adică? Mai departe decât copilăria în leagăn nu-i nimic?
N-o fi nimic, – și totuși stă și nu crede. Parcă de pe atunci și de pe acolo știe icoana bunicei. De pe acolo, adică de dincolo. Cum?
Gândul nepotului s-a trezit spunând într-o noapte, asupra somnului: „Stă Iisus la o fereastră stinsă”. Vorba i-a venit ca din somn. N-a cugetat-o. Ca și icoana bunicei, parcă era mai înainte de a o fi gândit. Îl aștepta demult.
Stă Iisus la o fereastră stinsă.
Dar chiar așa e, – a gândit nepotul altădată și tot asupra somnului, întâlnindu-se cu icoana bunicei, slab luminată de candelă și de jăratecul din sobă. Nu e o zugrăveală ca celelalte, de la bunici sau din alte case.
E o prezență în umbra lumii.
Cineva stă la o fereastră stinsă: Iisus.

*
Nepotul nu mai e la bunici. S-a întors acasă, la părinții și la frații lui. E foarte bine acasă, dar e altfel decât la bunici. I se pare că e prea mult zgomot. Motanul bunicului, de pildă, ori ar fugi, ori s-ar ascunde sub pat, clipind din coadă. Mama cântă la pian, supărându-se pe orice zgomot. Tata primește clienți, cu care discută nervos și autoritar. Fostul nepot, redevenit fratele fraților lui, se ceartă frățește cu ei, căci fiecare dintre ei se simte dator să fie mai strașnic decât ceilalți la toate. Ușile, mereu trântite, pocnesc. Degeaba se stropșește mama:
– Nu v-am spus să închideți ușile încet?
Podelele duduie. Soneria zbârnâie mereu. Toate odăile sunt pline. E o casă cum nu se poate mai vie. Cânele, ușile, ferestrele, oamenii, soneriile, – totul e cu glas și cu șfichi.
De aceea, când vine sâmbăta, fostul nepot se duce la pian, unde o găsește pe mama:
– Mamă, îmi dai mata voie să dorm la bunici?
Mama iesă din Beethoven sau Debussy, privindu-și cu mirare fiul:
– Eu îți dau voie. Dar bunicii ce spun?
– Mă așteaptă.
– Bine, Du-te. Na-ți bani de tramvai. Nu vrei mai bine să te duci și tu la teatru cu frații tăi?
Nu vrea. Mama ridică din umeri și renunță de-a-și pricepe fiul.

Astfel, în fiecare sâmbătă nepotul răsare la bunici.
Într-adevăr îl așteaptă. Bunicul stă la fereastră și cum îl vede pornește spre ușa de din față cu motanul după el.
Fiul redevine nepot, chiar de pe pragul casei. De acolo începe căldura: egală în toate odăile. Glasul bunicei, bineînțeles, e și el acolo:
– Iar te-a lepădat maică-ta! E de mirare cum de te-o răbdat o săptămână!
– Glumește Elencu, explică bunicul.

Nepotul intră, tace și ascultă. Nicăieri aiurea nu se simte mai la el acasă. Îl știe și motanul bunicului. Cu toată gura bunicei (care e un fel de alt tic-tac) se simte cuprins de pace și nu dorește nimic. E fericit că stă: că stă pe loc.
Și doar e sâmbătă seară, sâmbăta liceanului, după o săptămână întunecat școlară. Frații se pregătesc pentru mers la teatru. Se dau cu pomadă, lipindu-și părul, își calcă singuri pantalonii, își văcsuiesc ghetele, își curăță cu benzină tunicele, picurându-le apoi cu parfum ciordit din șifoniera mamei și-ncep să strângă bani: și de la mama și de la tata și uneori chiar și de la Babeta (bucătăreasa), căci niciodată n-au bani de-ajunși pentru păcatele lor.
Nepotul simte sâmbăta fraților lui (și a tuturor liceenilor) ca și cum ar fi și el în ea, dar n-ar da pentru zece sâmbete de acestea una singură de la bunici.

Dincolo, la părinți, cu frații, la școală, e copilul care trăiește.
Aici, la bunici, e nepotul care se coace. Aici își simte sufletul, și-l capătă din nou. Dincolo, în tumult, zgomot și mulțime, și-l pierde.
E așa de bine la bunici că nepotul ar vrea să spuie o vorbă cuiva, să-i mulțumească. Dar nu e ureche pentru astfel de vorbe ale tainei. Numai tăcerea să le știe, numai tăcerea să le poarte.
– Măi, zice bunica răsărind de la cămară; tu ai să torci într-o zi ca fiara lui bunică-tău, că la vorbă tare n-ai spor.
Nepotul zâmbește. Într-adevăr toarce. Că ceea ce-i în el nu încape în vorbele de care e în stare.

Vine masa în casa oblonită care se scufundă în adânc. Începe noaptea. Răsare luna cu trandafiri din etacul bunicilor. Pornește somnul. Nepotul deschide gura sobei și fumează o țigară, gură-n gură cu harbuzul jarului. Apoi afumă cu rășină, – nu doar că bunica n-o să simtă că a fumat, dar ca să vadă cuviința grijei lui de a-i ascunde un astfel de păcat.
Și tot nu se culcă. Mai stă la gura sobei, privindu-și palmele trandafirii în bătaia jarului. Două palme desfăcute , care țin pe ele, ca o floare, buna căldură din casa bunicilor.
Își simte inima plină: de căldură și de bunătate. Parcă ies raze din inima lui. Ș-ar vrea să-i spuie cuiva o vorbă, o vorbă în care să încapă și inima din casa bunicilor, și bunicii din casa inimii. Dar cui?

Stă Iisus la o fereastră stinsă.
– Tatăl nostru carele ești în ceruri…
Atât numai a apucat să spuie nepotul, că se-aude pasul bunicei care vine la rugăciunea cea de toate zilele.

*
Au trecut anii și bunica a rămas singură. Lampa cu abajur de mătasă verde, care se aprindea în fiecare dis-de-dimineață la căpătâiul bunicului (care-și citea din nou gazeta), s-a stins, lăsând acolo umbra ei, dar s-a aprins în candelă la cimitirul unde s-au adunat toți cunoscuții bunicului, în salonul cu pământ și cruci.
Nepotul nu mai e nepot. Încearcă să fie om, luptând cu viața pentru bucata de pâne și bucata de soare. Nu e nici rău, nici bun nepotul. E și bun, e și rău. Ca toți oamenii. Și e lacom de multe, ca toți oamenii tineri. Merge grăbit înainte, fără să mai privească în urmă.

Trec zile, trec săptămâni, uneori și luni, și nu mai dă pe la bunici. Gândul lui tot așa spune: la bunici, deși unul nu mai e. Același gând îl îndeamnă uneori: Du-te. N-ai s-o mai vezi mult. E bătrână. (Așa și când era copil. În fiecare noapte a Învierii, gândul îi spunea – același gând: Nu adormi. Du-te cu părinții și cu frații tăi șa Înviere. Dar adormea în fiecare noapte a Învierii, știind că ard pături de lumânări, dar în mâinile altora.)
Și acum amână mereu. Spune: Lasă că mă duc eu. Și tot nu se duce.
Dar uneori s-abate și pe-acolo. Trece pe ulița copilăriei, pe lângă biserica Sfântul Ion-Gură-de-Aur, și iată portița de lemn albastru, după care-i ograda, casa, grădina. Vara de ieri!

Toate acestea dorm în inima lui, dar parcă nu vrea încă să le deștepte. Le lasă numai să fie, afară ca și înăuntru: în somn, – ca el să poată fi mai liber, mai despovărat, mai sprinten. Într-un cuvânt: mai tânăr.
Ograda bunicilor a ostenit. Și grădina. Și casa.
În pragul casei nepotul nu mai regăsește glasul de acolo. Bunica a început să fie ca Nănoaia. E galbenă, cu fața spartă de zbârcituri, nasul i s-a ascuțit, gura i s-a scufundat, ochii s-au dus afund în orbite, părul s-a rărit, mâinile-i tremură, învinețite de vine groase. Aude greu. Privește adormit.
Nepotul stă în casa bunicilor, dar nu e cu bunicii, ci numai cu ceața lor.
Uitată într-un fotoliu, bunica își așteaptă moartea.
Motanul nu mai e.
Bujmachiii bunicului nu mai scârțâie. Nici gazeta nu mai foșnește.
Nepotul vede că nu mai are ce vorbi cu ceea ce a mai rămas din bunica. Deci stă și tace, simțind mereu că-i vine să plece și că-i pare rău, fără să poată altfel.
Și pleacă, ușurat că iesă dintr-o apăsare care-i oprește bucuria vieții, îngreuindu-i-o cu lacăt.

Afară-i soarele, căldura, omul, glasul, frunza, floarea, pasărea, – dragostea.
E bine să trăiești!
Cu fiecare pas, bunica rămâne și mai în urmă.
Și iar trec zilele, săptămânile, lunile.
Într-o zi a murit și bunica, firește. Nimeni nu s-a mirat și parcă nimic nou nu s-a întâmplat, fiindcă în fotoliul timpului din urmă bunica era mai mult o dispariție decât o prezență.
Iar nepotul, în casa din care au început să plece mobilele – paturile și canapeaua bunului somn, scrinul bunicei, măsuța pasiențelor, ceasul oprit cu ore de aur -, în casa fără de covoare, în casa cu podele răsunătoare în bocăneala pașilor străini, – și-a adus aminte că Iisus stă la o fereastră stinsă.
Și n-a luat decât icoana bunicei.

*
Iat-o în fața ochilor mei.
E capătul dinspre cer al mesei umbrelor. Stă Iisus la o fereastră stinsă. Pe toți ne știe. Pe toți ne vede. Pe toți ne așteaptă.
Uneori noi nu-L știm, noi nu-L vedem, noi nu-L așteptăm.
Dar El mereu stă lângă lumea noastră, în picioare, la o fereastră stinsă.

Umbre am și eu, umbre ai și tu, cetitorule, călătorule spre moarte, frate al trecerii mele.
Și iată-L și pe Iisus alături de noi, veghind înalt în marea umbră.
Spune și tu cu mine, privindu-L, că eu atâta știu, rugăciunea Lui:
– Tatăl nostru, carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta…

Pentru toți cei care-au fost și nu mai sunt, pentru toți cei care sunt și nu vor mai fi.
Acum și-n vecii vecilor.

Amin.

***
Ionel Teodoreanu, Masa umbrelor; Întoarcerea în timp, Editura de stat pentru literatură și artă, 1957.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s