Să nu confudăm entuziasmul cu viața interioară, cultura sau viața duhovnicească / Mircea Vulcănescu

MIRCEA VULCĂNESCU (n. 3 Martie 1904, București – d. 28 Oct. 1952, Aiud) – MARTIR, filosof, publicist, sociolog și politican român.
Sursă foto și, de asemenea, o biografie detaliată găsiți aici: https://manastirea.petru-voda.ro/2015/10/28/sfintul-mucenic-mircea-vulcanescu-bio-bibliografie/

La 28 octombrie, Mircea Vulcănescu se stinge din viaţă în închisoarea de la Aiud, după 4 ani de crunte suferinţe, la 48 de ani. Este înmormântat într-o groapă comună, în cimitirul de pe Dealul Robilor, alături de mii de deţinuţi ucişi la Aiud.

Ultimele lui cuvinte au fost: „Să nu ne răzbunaţi!”

Nichifor Crainic:
Observați în preocupările Dvs. sau în ale întregii culturi (interbelice) deosebiri care ar întemeia încrederea într-o nouă spiritualitate de adâncă și generală semnificație?

Mircea Vulcănescu:

I. Termenul „spiritualitate” e un termen echivoc. El poate însemna lucruri cu totul deosebite, și anume: 1) viață interioară, 2) cultură și 3) viață duhovnicească. O propoziție privitoare la noua spiritualitate poate deci să se refere, succesiv, la: 1) o nouă viață interioară, 2) o nouă viață culturală și 3) o nouă viață duhovnicească.

Dar viața interioară e totdeauna nouă, cultura e totdeauna veche, iar viața duhovnicească nu e nici nouă, nici veche, mai exact și nouă, și veche, adică veșnică. Întrebarea dumneavoastră, despre „posibilitatea” unei „noi” vieți spirituale, primește un răspuns afirmativ în cazul întâi, unul negativ în cazul al doilea și nu are sens în cazul al treilea.

II. Dintre cele trei sensuri însă, sigur cel de-al treilea definește adevărata viață spirituală. Celelalte izvorăsc din confuzii precis determinabile istoricește, 1) între Duh și suflet, pe de o parte, 2) între lumea spirituală și lumea valorilor, pe de alta.

1. În primul sens, viața spirituală înseamnă viața interioară, iar spiritualitatea, trăire intensă a clipei, indiferent de valoarea calitativă a conținutului sufletesc trăit, deci… entuziasm, înflăcărare, și, pentru aceasta, primenire necontenită, noutate.
Rădăcinile acestui fel de a gândi urcă departe în Antichitate. Socrate pare a-i fi reclamat cel dintâi drepturile. Ultimii maeștri confuzi în acest sens: Bergson, Proust, Gide. (…)

În cultura românească, această confuzie e reprezentată de direcția „misticii incolore”, fără conținut precis, diletantă și nebuloasă, un fel de „vague à l’âme”, pe care domnul Nae Ionescu a avut dreptate să-l califice drept „Schwärmerei” (entuziasm). Acest misticism vag, cu care mai ales adversarilor le place să confunde „spiritualitatea adevărată”, l-am formulat și noi prin anul 1922 sub numele de „viață integrală”. Îl regăsim întocmai, în anul 1928, sub numele de „completitudinism”, într-un manifest recent. El are o semnificație precisă, de „reacție” împotriva unui pozitivism strâmt, ce nu mai poate satisface nevoile unei generații pentru care războiul a fost răsturnare a tuturor valorilor. Ca depășire, poziția e un progres spiritual, dar ca „poziție definitvă”, acest intergalism este o zădărnicie. Căci prin definiție, interiorizarea îl împiedică de a fi definitiv; apoi, el nu e o adevărată poziție spirituală, ci numai o nostalgie a spiritualității, căci e lipsit de referință concretă la spirit în sine, adică nu are contact cu o valoare absolută. (…)

2) În al doilea sens, spiritualitatea înseamnă viață culturală, trăire cu sens, pentru un țel înalt, pentru valoare. Spiritual e, în această concepție, omul de geniu, creatorul de valori. Caracterul obiectiv al lumii valorilor deosebește această poziție de cea dintâi, caracterul ideal al acestora o deosebește de cea din urmă. Rădăcina acestei confuzii? Veche cât filozofia. Protagonistul ei genial? Goethe. Critica acestei confuzii o găsim în criza tragică a culturii europene, așa cum ne-o înfățișează Valéry, Ratheneau, Spengler, Keyserling, Berdiaev, Scheler, Maritain și alții. Substanța acestei critici? 1) Valorile sunt ideale, 2) multiple, 3) n-au aseitate, 4) pier. Efectele acestei confuzii? 1) Îndobitocirea (în sens biblic), când renunțăm la valorificare (pesimism sceptic, zeflemist) sau dăm valoare absolută cui nu se cuvine (idolatrie); 2) înșelăciune, când simulăm posesia valorii absolute (suficiență, când ne-o simulăm nouă înșine; fariseism, când o simulăm altora); sau 3) tragedie, când stăruim a voi să o cuprindem, deși știm că nu se poate (pesimism eroic). De rana acestei confuzii suferă toată cultura „modernă” de la noi și de aiurea. (…)

3) În al treilea sens, autentic, viața spirituală înseamnă viață veșnică, viață în Duhul Sfânt. Am văzut că viața interioară e sterilă și valorile sunt pieritoare. Totuși, orice viață interioară cuprinde în ea o aspirație spre depășire a propriului eu și orice valoare e dorită veșnică și realmente stăpânită. În acest chip, primele două sensuri se îndreaptă oarecum în chip firesc spre cel de-al treilea, căruia nu-i stau cu adevărat împotrivă decât în măsura în care subiectul se oprește la ele fără a trece dincolo.

***
Nichifor Crainic, Cursurile de mistică – I. Teologie mistică, II. Mistică germană, Ed. Deisis, Sibiu, 2010.

Mircea Vulcănescu
Sursa: fericiticeiprigoniti.net

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s