Acum mă aflu la izvorul binecuvântării! – Viața spirituală a lui CHOPIN / Patrick Kavanaugh

„Oh, cât de bun este Dumnezeu!” / AMT Photo

Din acel moment a devenit un sfânt.
În mijlocul unor suferințe cumplite, arăta doar bucurie extatică.

Le-a zis medicilor: „Lăsați-mă să mor. Nu mă mai țineți mult în această lume a exilului. Lăsați-mă să mor. De ce îmi prelungiți viața, când eu am renunțat la toate lucrurile și Dumnezeu mi-a luminat sufletul? Dumnezeu mă cheamă, de ce să mă trageți înapoi?”

Din ultimele sale cuvinte: „Îl iubesc pe Dumnezeu și pe oameni. Sunt bucuros să mor astfel; nu plânge, soră. Prieteni, nu plângeți. Sunt bucuros. Simt că mor. Rămas bun, rugați-vă pentru mine!”

Între marii compozitori Chopin este unic prin faptul că toate compozițiile sale au fost scrise aproape exclusiv pentru un singur instrument, pian solo. Chiar și în alte lucrări ale sale, puținele melodii și muzica de cameră, precum și în cele două concerte de pian, claviatura este utilizată întotdeauna. Niciun alt compozitor din istorie nu a adus o contribuție atât de bogată în literatura pianului.

Precum muzica sa romantică, viața lui Chopin a fost plină de bucurii emoționante, dar și de durere. Din punct de vedere spiritual, aceasta a fost ca o călătorie în trei etape: a fost crescut în cadrul unei familii iubitoare și credincioase, după care s-a îndepărtat de la credință pe când își construia cariera la Paris, iar în cele din urmă a revenit la Dumnezeu cu puțină vreme înainte să moară, prea devreme, la vârsta de 39 de ani.

În tinerețe, Chopin a avut parte de cele mai mari două șanse pe care le poate avea un muzician talentat: părinți incredibil de susținători și un profesor extrem de încurajator. El a fost unicul băiat dintr-o familie cu patru copii, dintre care toți erau atrași de muzică. Gospodăria era armonioasă, iar părinții săi erau încântați de talentul evident al fiului lor. Deși familia lui Chopin era departe de a fi una înstărită (tatăl său era profesor de franceză în mai multe școli), s-au sacrificat cu drag pentru a-i găsi lui Frédéric profesorii de muzică potriviți. (…)

Băiatul progresa atât de rapid încât curând devenise evident că era nevoie de un profesor și mai pregătit. Când Chopin l-a întâlnit pe Joseph Elsner, directorul de la Conservatorul din Varșovia, a găsit exact ce avea nevoie. Acest profesor avea uimitoarea capacitate de a scoate ce este mai bun din elevii săi. Acesta insista că „nu este de ajuns ca un student să-și egaleze sau să-și depășească maestrul, ci că trebuie să-și creeze o individualitate proprie”. Recunoscând talentul extraordinar al lui Chopin, Elsner a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-l hrăni.

Precum Beethoven câteva decenii mai devreme, Chopin a vizitat în 1829 Viena, capitala muzicală a Europei. Debutul său a fost unul de succes, iar gustul pentru reușită, împreună cu o dorință juvenilă de a vedea lumea, i-a dat speranța că ar putea deveni un muzician internațional. (…) A călătorit la Viena, München, Stuttgart și Paris cu intenția de a continua la Londra. Însă în capitala Franței a fost atât de captivat de saloanele mondene, încât a făcut din Paris noua sa casă. Dintr-o dată, tânărul pianist și compozitor din Polonia a devenit subiect de discuții în oraș. Nu mai puțin de treizeci de saloane se luptau pentru atenția sa.

Din păcate, nivelul moralității la acea vreme în Paris, și în special în această pătură socială, era cunoscut ca fiind unul scăzut. Acest fapt era atât de evident, încât până și ghidul oficial destinat să atragă turiștii în Franța îi avertiza pe vizitatorii care nu se simțeau destul de puternici cât să reziste tentațiilor acestui oraș să scape cât mai repede posibil, înainte să fie înghițiți de această „prăpastie înșelătoare a păcatului și a depravării”.

În acest moment important din viață, departe de călăuzirea părinților, Chopin s-a îndepărtat de la credința copilăriei sale. (…) Părinții săi au continuat să se roage pentru fiul lor plecat departe, trimițându-i scrisori mângâietoare. (…) Însă, în saloanele din Paris, astfel de amintiri erau încețoșate de influențe noi și copleșitoare. După cum scrie biograful său James Huneker: „Avea prieteni buni, dar și mulți prieteni răi. Aceștia erau cei care îl flatau, adică dușmanii săi, bărbați și femei fără principii sau, mai bine zis, cu moravuri ușoare”. Un indiciu cu privire la colegii mondeni ai lui Chopin vine dintr-o conversație notată în jurnalul său: „Cine a creat muzica?, întreabă Athman. Răspund: Muzicienii. Nu este mulțumit, insistă. Răspund serios că Dumnezeu a creat-o. Nu, răspunde el imediat, a fost diavolul.”

În această perioadă de dezorientare și rătăcire spirituală, Chopin a întâlnit-o pe infama nuvelistă franceză care își zicea George Sand. La început, firea lui sensibilă și educația tradițională l-au făcut să fie dezgustat de reputația proastă, precum și de obiceiurile ei rebele de a fuma trabucuri și de a purta haine bărbătești. „Ce femeie respingătoare”, obiecta el. „Oare este într-adevăr femeie? Tind să cred că nu.” Cu toate acestea, era extrem de interesată de Chopin, iar personalitatea ei impunătoare și dinamică s-a dovedit a fi prea mult pentru el. Curând, au început a fi văzuți împreună peste tot. L-a invitat chiar să petreacă vara lui 1838 în casa ei de la țară, iar următorii opt ani au trăit o poveste furtunoasă de dragoste.

Chiar și în această perioadă de secetă spirituală, există indicii care arată că credința lui Chopin încerca să revină la suprafață. În autobiografia lui George Sand, Povestea vieții mele, câteva pasaje par să indice că era profund impresionată de credința constantă și de nestăvilit a lui Chopin. Aceasta se plângea că Chopin „era prizonier al dogmei catolice”, menționând de asemenea că era „atașat irevocabil de Biserică”. El i-a vorbit despre „credința minunată a copilăriei sale” și a fost profund șocat de lipsa ei de respect față de creștinismul tradițional.

O mare parte a acestei perioade, Chopin a fost profund tulburat de un tumult lăuntric. Acesta se simțea, potrivit cuvintelor sale, „cu cea mai subțire coardă a unei viori întinsă pe un contrabas.” George Sand avea să dezvăluie motivul pentru tumultul lăuntric al lui Chopin. Aceasta scrie: „Relația noastră, deși îi oferea aici pe pământ toate deliciile raiului, provoca în sufletul lui o teamă constantă de iad, întrucât nu fusese binecuvântată de biserică.” (…) Cu siguranță, o parte din zbuciumul lui Chopin a fost provocată de conștiința lui sensibilă, într-o lume în care convingerile sale cele mai profunde erau atât de puțin încurajate. Există dovezi că în acea perioadă și-a păstrat sentimentele religioase doar pentru sine. Colegul său pianist Franz Liszt, care îl cunoștea foarte bine, a mărturisit că Chopin era un om al rugăciunii. Însă Liszt a afirmat și că: „Sincer religios, atașat de catolicism, Chopin nu a atins niciodată acest subiect, ci și-a păstrat credința fără să atragă atenția asupra acesteia.” O imagine interesantă a acestui Chopin „ascuns” este oferită de unul dintre slujitorii săi, Jan. Legat de angajatorul său, acesta scrie: „Era credincios, dar, după cum am observat, nu-i plăcea să fie știut de nimeni. Nu din curiozitate, ci din teama unui accident (întrucât l-am văzut adesea aproape de a leșina), mă uitam noaptea prin gaura cheii, pentru a vedea starea stăpânului meu. Și l-am văzut în genunchi, aplecat pe pat. Rămânea așa multă vreme și se ruga cu ardoare.”

Matteo Glinski, care l-a studiat pe Chopin, rezumând această perioadă dificilă din viața compozitorului, scrie: „O avalanșă de experiențe noi a eclipsat amintirile atmosferei din casa părintească, însă, odată cu maturitatea, sentimentul religios s-a intensificat din nou. Descoperim pe Dumnezeu și Providența Divină pomeniți din ce în ce mai des în scrisorile lui Chopin. Acesta a mărturisit unuia dintre prietenii lui dragi că se ruga pentru el și că știa Sfânta Scriptură pe de rost. Liszt ne informează că, „din primii ani ai mutării sale în Paris, Chopin a fost mereu foarte apropiat de un preot polonez, care era probabil duhovnicul său.

Neliniștea pe care a simțit-o Chopin în acest moment al vieții a fost în final rezolvată printr-o despărțire dureroasă de George Sand. S-ar putea crede că, odată această relație înflăcărată lăsată în urmă, ani plini de inspirație s-au deschis în fața lui Chopin. Însă nu a fost să fie. Sănătatea lui, care nu a fost niciodată una trainică, s-a deteriorat. Trupul său s-a lăsat pradă curând consumului, iar practicile medicale ale timpului nu puteau face prea multe pentru a-l vindeca.

În 1848, a făcut o ultimă călătorie din Anglia spre Scoția. Din această călătorie s-a păstrat o scrisoare care arată din nou o înclinație spirituală. Catolicul Chopin scrie despre o „Dna Erskine, care este o protestantă foarte credincioasă, bietul suflet, ar vrea probabil să facă din mine un protestant: îmi aduce Biblia, vorbește despre suflet, îmi citează din Psalmi; este credincioasă, biata de ea, dar este foarte îngrijorată pentru sufletul meu. Îmi spune tot timpul că lumea cealaltă este mai bună decât asta; iar eu știu totul pe de rost și răspund cu citate din Sfânta Scriptură și îi explic că înțeleg și știu despre ce vorbește.”

Dar sănătatea continua să i se înrăutățească. Pe când se întorcea la Paris, era deja pe moarte. Însă, tocmai la acest moment târziu din viața sa, credința lui avea să înflorească pe deplin. Diversele povestiri despre ultimele zile ale lui Chopin sunt adesea dificil de coroborat, însă toate coincid în punctul că Chopin se întorsese dramatic spre credința creștină. (…)

Întrucât starea lui Chopin devenise critică, apropiații au trimis după părintele Jelowicki, care îl știa pe compozitor de mulți ani. (…) După ce au petrecut mai multă vreme împreună, compozitorul i-a mărturisit părintelui că nu se mai spovedise de mulți ani, însă că ar vrea să se deschidă acum înaintea lui. Când s-a încheiat spovedania și s-a rostit ultimul cuvânt de iertare a păcatelor, Chopin și-a cuprins confesorul cu ambele brațe și a strigat: „Mulțumesc! Mulțumesc!”
Părintele Jelowicki își va aminti mai târziu: „Am trăit atunci o bucurie inexprimabilă amestecată cu o neliniște de nedescris. Cum să primesc acest suflet prețios pentru a-l da lui Dumnezeu? Am căzut în genunchi și m-am rugat lui Dumnezeu cu toată puterea credinței mele: Tu, Doamne, primește-l! Și i-am dat lui Chopin icoana Mântuitorului răstignit, pe care am așezat-o în mâinile sale.
– Crezi? l-am întrebat.
– Cred.
– Așa cum te-a învățat mama ta?
– Așa cum m-a învățat mama.
Și, cu ochii fixați pe icoana Mântuitorului, s-a spovedit cu șiroaie de lacrimi.
Părintele a scris, de asemenea: „Din acel moment, a devenit un sfânt. Lupta cu moartea începuse și a durat patru zile. În ciuda tuturor suferințelor, răbdarea, credința în Dumnezeu, chiar credința cu bucurie nu l-au părăsit niciodată, până la ultima suflare. Era foarte fericit și spunea că este fericit. În mijlocul unor suferințe cumplite, arăta doar bucurie extatică, doar iubirea înduioșătoare a lui Dumnezeu, recunoștința că l-am adus înapoi către Dumnezeu, nemulțumirea față de lume și lucrurile sale și o dorință pentru o moarte grabnică. Și-a binecuvântat prietenii și când,după ceea ce a părut a fi o ultimă criză, s-a văzut înconjurat de o mulțime de oameni care îi umpleau camera zi și noapte, m-a întrebat: „De ce nu se roagă?”
La aceste cuvinte, toți au căzut în genunchi, chiar și protestanții s-au alăturat rugăciunilor pentru cel aflat pe patul de moarte. Zi și noapte m-a ținut de mână și nu m-a lăsat să plec de lângă el. „Nu, n-o să mă lași în clipa cea din urmă” spunea, aplecându-se pe pieptul meu ca un copil care se ascunde la sânul mamei când simte un pericol”.

Din cele adresate celor prezenți și care au rămas consemnate, devine clar că Chopin avusese parte de o schimbare spirituală. Când un medic a venit să-l consoleze, compozitorul a spus că „Dumnezeu îi face omului o favoare rară atunci când i Se descoperă în clipa apropierii morții; iar mie îmi arată acest har. Nu mă deranja…”
Mai târziu, le-a zis medicilor: „Lăsați-mă să mor. Nu mă mai țineți mult în această lume a exilului. Lăsați-mă să mor. De ce îmi prelungiți viața, când eu am renunțat la toate lucrurile și Dumnezeu mi-a luminat sufletul? Dumnezeu mă cheamă, de ce să mă trageți înapoi?” (…)

Prietenul, compozitorul și colegul său Liszt a scris că Chopin „se gândea la moarte cu un calm creștinesc și cu resemnare”. Câteva din ultimele sale cuvinte sunt de-a dreptul înduioșătoare: „Îl iubesc pe Dumnezeu și pe oameni”, a zis acesta. „Sunt bucuros să mor astfel; nu plânge, soră. Prieteni, nu plângeți. Sunt bucuros. Simt că mor. Rămas bun, rugați-vă pentru mine!”

Chopin a murit la aproximativ ora două în dimineața zilei de 17 octombrie 1849. Cauza morții sale a fost stabilită ca fiind tuberculoza plămânilor și laringelui. Înainte de a muri, Chopin și-a exprimat dorința ca la înmormântarea lui să se cânte Recviemul lui Mozart. (…) Părintele Jelowicki își amintește că „răbdarea și resemnarea întru voia Domnului nu l-au părăsit până în ultima clipă. A luat o cruce și a pus-o pe inimă, mărturisindu-și recunoștința:

„Acum mă aflu la izvorul binecuvântării!”

***
Patrick Kavanaugh, Viața spirituală a marilor compozitori de muzică clasică, Trad. Pr. Lucian Filip, Ed. Doxologia, Iași 2019

Patrick Kavanagh (21 October 1904 – 30 November 1967) – Irish poet and novelist.
Photo: https://www.independent.ie/life/timeless-lines-of-love-will-never-cease-to-move-me-36353465.html

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s