Trăirea supranaturală e totodată şi cunoaştere şi iubire / Poeme și texte de Ana Maria Tomescu

Câteva poeme și texte personale adunate de la începuturile acestui site (2017, 2018, 2019).
Pentru a da titlul micuței mele antologii, am deschis la întâplare cartea pe care o studiez în clipa de față: Cursurile de mistică ale lui Nichifor Crainic. „Trăirea supranaturală e totodată şi cunoaştere şi iubire” a fost primul citat pe care mi-au căzut ochii.
De asemenea, am găsit în arhiva ascunsă a site-ului câteva imagini (portrete) pe care le-am șters în timp de pe blog și pe care azi am dorit să le readuc „la vedere”, lângă cuvintele de atunci.

MY END IS MY BEGINNING

pe toate, pe toate le iau de la început uneori
după ce pe toate le las să-mi cadă din mâini
sub propria lor greutate

numai dragostea Ta o adun și
o împletesc cu degete frânte de noduri
de la o cădere la alta
de la o povară la alta
de la o răbdare la alta

ca să ajung pe firul împletirii
la o atât de bântuitoare
și desăvârșită – cu Tine, întru Tine –
singurătate.

Music: Rachmaninov – Symphony No.2 Op.27 Adagio / Citește Ana Maria Tomescu

DE DRAGOSTE

Și va fi un timp al iubirii. Și când vom muri, va fi din nou ca atunci când ne iubeam fără să ne fi întâlnit. Toate sunt ale firii și nimic nu rămâne neschimbat; iubind însă, schimbarea aduce sămânța de crin mai aproape de pământul trupului nostru. Miracolul credinței stă în găsirea iubirii, într-o manieră omenește nemăsurabilă, care nu se cere a fi demonstrată. Să îmbrățișez Frumosul creat anume pentru mine, ca și cum L-aș întâlni pe Hristos înainte de a-L vedea. Să port întotdeauna o icoană în piept.

Imaginea: “Qui c’est?” – litografie de Bruno Legeai #lenophoto / Muzica: In the Arms of an Angel / YT Channel Mei-Ian / Citește: Ana Maria Tomescu.

DIMENSIUNEA TĂCERII

Tăcerile nu sunt ceea ce ne imaginăm noi. Ce știm noi despre tăceri este interpretarea proprie, oglinda interiorului nostru, proiecția unei dureri sau a unei fericiri, a unei așteptări sau a unei lupte de depășire. Tăcerea este o ființă separată și aparține unei dimensiuni la care ajungem doar rar, și doar dacă muncim mult pentru asta. Dacă vântul tace nu înseamnă că vântul tace, ci doar că noi nu auzim vântul. Să mă întreb cu îngrijorare: de ce nu aud eu vântul? Bruiajul omenesc, ca pricină. Să aud vântul, să înțeleg tăcerile, să am răbdare cu mine în timpul răzvrătirilor. Să ajung la dimensiunea tăcerii și să mă pot întoarce zâmbind spre oamenii care tac.

(PREA)ÎNALT

în timpul acela nici zborul nu putea fi ușor căci
trebuia purtat în lumină, și prea mult iradia aceasta
vai, cum uneori înaltul părea prea înalt
însăși păsării îi era necesară noaptea întru odihnă
în fond, până la zbor totul se desfășurase pe orizontală
dăruind structurii osoase iluzia progresului
dar oricât de tandră și de sfântă le-ar fi fost intensitatea
aripile erau înrobite pământului și
natura părea că se oprește de bună voie

ca o zăpadă proaspăt căzută
chemându-și singură lopețile spre a-i confirma vremelnicia

ca o nuntă de la care mirii fug de arsura altarului
spre a-și căuta pentru o vreme liniștea
în întunericul din care plecaseră
înaintea iubirii

SOMNUL PE VERTICALĂ

intrarea în somn se făcea printr-un fel de
neliniște care totuși
nu mai era atât de malignă
gândurile se rosteau cu trosnetul natural
al vreascurilor sub lipsa de greutate
a focului

fiecare să meargă la ale lui am zis
trecerea de la o stare la alta se face
pe verticală
citisem undeva sau poate știam eu așa
de la sine

și nimeni
dar nimeni nu mai rupea crengile
crescute dinadins pentru mine
spre a zgâria și-a mângâia
deopotrivă

NOT AFRAID OF DEATH

tot mai puține cuvinte ne spuneam
în timp ce
tot mai mic ne rămânea timpul
eram gata să ne schimbăm de
hainele strâmte și –
cu straniul curaj al celor care
au ieșit din rană –
să ne luăm în primire
eternitatea

’CAUSE FROM TODAY I’M TRAVELING LIGHT

atât de simplu
am plecat în pădure toamna
știind că sunt prea mult pentru
oameni

înlănțuirea
nu va avea putere să mă urmeze
aici

numai tu mă vei vedea din nou
cioplită
în crengile copacului
pe care alții
(ah, mereu alții)
îl tăiaseră fără milă

dacă mă vei recunoaște
tu – familiară și străină ființă
nu întreba
nu regreta
nu-ți ține respirația

ci doar  atât-
când ți se face dor –

vino.

CA O SALCIE VORBIND UNUI LICEAN ÎMPIEDICAT ÎN EA

cine poate ști dacă apa are dureri când
se lovește de pietre

înainte de a iubi se îndură, curgând,
poticnirea de colțuri dar vom ști
vom ști să extragem întregul din parte și
lumina
din forma de minereu
a pleoapelor

ce răbdătoare libertatea
își așteaptă rândul în miezul pietrelor și
vai, ce frumos și ce tânăr ești tu

contemplându-le.

LA MARGINI

Și dacă vii și dacă pleci,
tot o sporire este
Ca o mireasmă printre crengi
în praguri de poveste

O răscolire nu-i decât
reașezare-n pagini
și regăsire într-un mit
și depășiri de margini

Tu știi, precis îți amintești
ce focuri mă crescură
Azi în altare mă ghicești
și-n palma ta – prescură

Sărută-mi tâmpla cum ai spus
pe-a mamei amintire
Lumina celor ce sunt sus
Să se aprindă-n fire.

O MIE DE ANI LUMINĂ

simți tu, făptură, cum s-a repezit lumina
în fumul lentilelor, simți?

copilărește și așa, fără nicio teamă
ca o mie de sori laolaltă
ca o mie de mâini întinse spre dulcele
întrevăzut din temnița
timpului

te privesc, te privesc cu o mie de ochi
ca și cum
aș renaște-n privire și m-aș întoarce
la alba și strania și
atât de demult uitata noastră
nevârstnicie

ca și cum
lumânarea din carne ar aprinde
prin foc
prin răbdare și
prin memorie –

candela tăcută, nesfârșit curgătoare
a nemuririi

250 DE ANI

viața se mișcă strâmb, înainte,
ce coji de nucă și ce morminte
un far se stinge, unul se-aprinde
doruri profane și doruri sfinte

o sărutare prin arse dureri
de pretutindeni, de nicăieri
ni se aprind vâlvătăi de păreri
astăzi și mâine vor fi ca și ieri

stai comod dacă vrei, dar la fel poți să pleci
vârsta îmi este două sute cincizeci
să rămâi, să iubești, să durezi sau să treci
vârsta îmi este din nou douăzeci

totul vine prin vis ca un abur străin
umbre și fapte ce pleacă și vin
dar iată pe ape un foc și un chin
să curețe zgura în zbor alcalin

gândul cel greu duce gândul ușor
cum și gustul cel dulce în cel acrișor
mintea condamnă ca un inchizitor
inima deapănă vrednic fuior

viața se mișcă lin, înainte,
ce de cununi ne vin prin morminte
un far se stinge, unul se-aprinde
doruri profane și doruri sfinte.

NINSOAREA DIN CARNE

între straturi de pământ
oasele își cer durerea
carnea leapădă ce-i sfânt,
culegând din praf, plăcerea

încordându-și masca ternă
ca un lup pândind o pradă,
umbra ți-e culcuș, și pernă
însă cerul nu-i arcadă

până când, ca fulger, dorul
te va smulge din strânsoare
și-ți va pune-n aripi zborul
și în carne, o ninsoare.

Photo: Bruno Legeai #lenophoto​ Music: S. Rachmaninov – Vocalise / Citește: Ana Maria Tomescu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s