Să-i uităm cu generozitate pe cei care nu ne pot iubi / Pablo Neruda

Pablo Neruda (1904-1973) – Poet chillian / Painting by Radhika Ravindran – https://www.saatchiart.com/art/Painting-1000-Love-Sonnets-Pablo-Neruda-rendered-with-love-paintingpoetry/1123519/4450005/view

Poate ăsta-i sfârșitul, adevărul misterios.

Din ceea ce am fost nu mi-au rămas decât aceste arsuri crude
fiindcă acele dureri mi-au confirmat existența.

SONET 91

Vârsta ne acoperă ca burnița,
timpul e arid și interminabil,
o pană de sare ți-a atins obrazul,
apa unui burlan îmi roade costumul:

timpul nu face deosebirea între mâinile mele
Și zborul unei portocale între mâinile tale:
cu zăpada și cu burnița lui timpul fură din viață:
din viața ta care e viața mea.

Viața mea pe care ți-am dat-o se umple
de ani ca volumul unui ciorchine.
Însă strugurii se vor întoarce în pământ.

Acolo jos, undeva, timpul continuă existând,
așteptând, continuând să țârâie peste pulbere,
avid să șteargă până și absența.

NU EXISTĂ LUMINĂ PURĂ

Nu există lumină pură
și nici umbră prin amintiri:
au devenit cenușă violacee
sau murdar caldarâm
și strada călcată-n picioare și oamenii
care forfoteau intrând sau ieșind din piață.

Sunt în schimb alte amintiri: unele sar deodată
și încă mușcă asemeni dinților unei fiare nesătule.
Caută, rod și ultimul os, devorează
Această lungă tăcere a celor rămase în urmă.

Totul a rămas în urmă, aurora și noaptea,
ziua suspendată ca un pod între umbre,
orașele, porturile de iubire și de ranchiună,
ca și cum războiul ar fi fost intrat în magazie
și ar fi luat una după alta toate mărfurile
până când vântul, vâjâind prin porțile care se bălăngăne ,
ajuns la etajerele goale
ar face acolo ochii uitării să danseze.

Iată de ce și ziua se ridică la foc lent,
și la fel iubirea, parfumul unor cețuri îndepărtate,
și se întoarce orașul fără steaguri, stradă cu stradă,
poate mai palpitând, venind să trăiască în fum.

Ore ale zilei de ieri înșirate pe firul
unei vieți cum ar trece prin urechile unui ac însângerat
și printre deciziile neîncetat amânate,
printre izbiturile infinite ale mării sau printre
îndoielile și palpitațiile cerului cu ale lui iasomii.

Cine sunt eu Acela? Oare cel care nu știa
să surâdă, și cel care de prea îndoliat ce era murea?
Cel care purta și clopoțelul și garoafa serbării,
dar stângaci răsturna și pupitrul frigului?

E târziu, târziu. Și continui. Continui cu un exemplu
între atâtea altele, morala lor îmi scapă,
căci din toate viețile pe care le-am avut sunt absent
și sunt, în același timp, același om care-am fost.

Poate ăsta-i sfârșitul, adevărul misterios.

Viața, o continuă succesiune de goluri,
care cu zile și bezne umple această cupă
și fulgerul îngropat ca un prinț din vechime
în propriul său lințoliu de minereu bolnav;
până când din atât de tardivi cum suntem și tot nu suntem
din a fi și din a nu fi rezultă ce este viața.
Din ceea ce am fost nu mi-au rămas decât aceste arsuri crude
fiindcă acele dureri mi-au confirmat existența.

***
Pablo Neruda, Nu există lumină pură, Trad. Dinu Flămând, Ed. Art, București 2018

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s