Transcenderea de sine a fiecăruia e singura care poate opri lupta între oameni / D. Stăniloae

Dumitru Stăniloae (1903-1993) – Teolog creștin ortodox.
Sursa foto și mai multe despre părinte aici: https://pemptousia.com/2017/02/father-dumitru-staniloae-1903-1993-part-1/

Prin smârcuri, prin sterpeciuni am umblat
balauri să tai, cu zmei să mă bat,
să mă apropii de neumblatul tărâm
din drum să întorc ape, și stânci să sfărâm.
(Lidia Stăniloae)

Transcenderea fără sfârșit e ținta spre care e chemat omul, e cerința interioară, esențială a lui.

*
Moartea și-a luat puterea din slăbirea spiritului, omul închizându-se în plăcerile trupești trecătoare, cu iluzia că acestea reprezintă viața.

Timpul a fost conciliat în Hristos cu eternitatea, setea omului după eternitate aflându-și împlinirea în învierea lui Hristos, în temeiul întăririi spiritului prin iubirea de Dumnezeu și de oameni dusă până la moarte, sau până la nesocotirea totală a plăcerilor trupești egoiste și trecătoare.

*

Omenirea nu se poate înălța la calitatea ei decât printr-o transcendere continuă spre Absolutul personal, de la Care vin și în Care sunt chemate să se adune toate contrastele care constituie ființa umană și creația.

Transcenderea spre Absolutul personal îl duce pe om la o tot mai mare înălțime spirituală și, în același timp, la o tot mai deplină pace și unitate a sa și la o tot mai frățească pace și unitate între el și semenii săi. Căci pe măsură ce se practică, ea îl face pe Dumnezeu tot mai transparent și mai eficient în creație și, prin aceasta, îl unifică pe om, și pe om cu semenii lui în El, ca izvor creator al tuturor lucrurilor.

Transcenderea de sine a fiecăruia e singura care poate duce la oprirea luptei între oameni. Dar ea e împreunată cu crucea înfrânării. Numai prin această transcendere, omul se înalță tot mai mult în calitatea de om adevărat (…). Transcenderea fără sfârșit e ținta spre care e chemat omul, e cerința interioară, esențială a lui. Ea îl face tot mai unitar, dar îl menține în același timp multiplu, și îl face tot mai bogat. Prin har și efort, el se înalță tot mai sus, spre omul adevărat și tot mai frumos. Căci acestea fac în om, ca într-un chip și ca într-o oglindă tot mai clară, tot mai transparentă, frumusețea Prototipului. Creatul uman se face, prin spirit, tot mai mult transparent al Necreatului, iar trupul, tot mai mult transparent al spiritului, în loc să se facă acoperământ întunecat și opac al spiritului și al lui Dumnezeu. (…)

Efortul acesta de transcendere îl descrie un poet, opunând transcenderea satisfacțiilor ușoare și sterpe, aflate la îndemână:

Săgețile voastre s-au oprit pe aproape
A mea, zbârnâind peste munți și hârtoape,
s-a ridicat prin noroaie și mărăcini,
iar voi nunteați printre vecini.
Prin smârcuri, prin sterpeciuni am umblat
balauri să tai, cu zmei să mă bat,
să mă apropii de neumblatul tărâm
din drum să întorc ape, și stânci să sfărâm.

Făt-Frumosul basmelor românești, fiind adevăratul om care transcende continuu, era de o frumusețe fermecătoare, plină de armonia tuturor darurilor, fiind mai tare și mai frumos ca zmeii uriași, hâzi și unilaterali. Ca o astfel de transcendere continuă trebuie înțeleasă mișcarea neîncetată a omului creat spre Dumnezeu, de care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul în scrierea sa Ambigua.

Dar pentru a aprecia și mai mult importanța efortului cerut omului, pentru înaintarea sa în unitatea componentelor sale și în unitatea cu Absolutul personal – Care e totodată Absolutul comuniunii -, și cu toți și cu toate în sânul Lui, e necesar să învingem falsa unitate a contrariilor, care trebuie depășită, ca una care promovează mai mult lupta decât unitatea. Această unitate arată în ea niște contrarii ireconciliabile prin fire: viață și moarte, bine și rău, adevăr și minciună. Acestea își pun pecetea lor contradictorie și pe componentele menite să se armonizeze în om, producând lupta trupului împotriva sufletului, lupta eului propriu împotriva celorlalți, afirmarea existenței legate de lume împotriva lui Dumnezeu.

Dar cum poate fi învinsă lupta dintre acestea, cum pot fi aduse la armonie, eliminându-se moartea contrară vieții, minciuna ca mascare prin cuvânt a răului, lupta componentelor inferioare împotriva adevărului unității tuturor, eliminându-se prin aceasta răul în general? Ridicarea umanului din această stare de luptă între componentele lui devenite contrarii s-a realizat de Dumnezeu Cuvântul însuși, Care a și creat pe om ca unitate armonioasă, nu ca unitate în continuă tendință de sfâșiere.

Moartea a fost învinsă în El de viața adevărată, întrucât a fost demascată pretenția mincinoasă a ceea ce duce spre ea ca ducând spre viață. Căci moartea și-a luat puterea din slăbirea spiritului, omul închizându-se în plăcerile trupești trecătoare, cu iluzia că acestea reprezintă viața. Lupta între egoisme a fost învinsă, demascându-se ca un rău, prin jertfa lui Hristos, din dragoste pentru oameni. Împotrivirea față de Dumnezeu a fost învinsă, demascându-se și ea ca alipire a omului la ceea ce e trecător și ca închidere față de Izvorul vieții, față de Izvorul dragostei infinite, care e Dumnezeul iubirii sau al Treimii. Timpul a fost conciliat în Hristos cu eternitatea, setea omului după eternitate aflându-și împlinirea în învierea lui Hristos, în temeiul întăririi spiritului prin iubirea de Dumnezeu și de oameni dusă până la moarte, sau până la nesocotirea totală a plăcerilor trupești egoiste și trecătoare.

Astfel, toate s-au împăcat, în Hristos și prin Hristos, înlăturându-se lupta dintre ele, demascându-se și biruindu-se răul ca rău, minciuna ca minciună, înlăturându-se falsa justificare a morții (sau a plăcerilor trecătoare egoiste ce duc la moarte) ca viață. Trupul își recapătă viața prin puterea spiritului, armonia cu semenii și cu natura din puterea dragostei de Dumnezeu și de oameni, din ne-înăbușirea setei după dragostea infinită, după bucuria eternă de comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.

În general, lupta, răul, minciuna se înving prin depășirea concepției că tot ce există e bun, pentru că vin din unica esență, contradictorie în ea însăși, în baza unor legi de neînvins.

***
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Opere complete 5, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București 2013

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s