Gingășie spirituală și Sfințenie – Reflexul maxim al umanității lui Hristos / D.Stăniloae

Smerenia și mila / Sursa foto: farulsperantei.ro

Un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalți o nevoie abia schițată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbește atunci să împlinească această cerere și se dăruie în întregime. Dar el citește la ceilalți și necurățiile lor, chiar și pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curățitoare prin forța delicată a propriei sale curății și prin suferința pe care i-o provoacă intențiile rele ale celorlalți sau dorințele lor perverse. Și această suferință rămâne în el.

Sfinții au ajuns la simplitatea pură pentru că au depășit în ei înșiși orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depășit lupta dintre suflet și trup, dintre bunele intenții și faptele pe care le săvârșesc, dintre aparențele înșelătoare și gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem și ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat” pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime și oamenilor în relațiile cu aceștia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja și pentru ca și în ei să sporească rușinea, delicatețea, recunoștința, simplitatea și sinceritatea.

Calea isihastă.

În persoana sfântului prin disponibilitatea sa în relații, prin extrema sa atenție față de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, umanitatea este tămăduită și înnoită. Cum se manifestă în mod concret această umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă față de fiecare ființă umană un comportament plin de delicatețe, de transparență, de puritate în gânduri și în sentimente. Delicatețea sa se răsfrânge chiar și asupra animalelor și a lucrurilor, pentru că în tot și în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu și pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare și indiferență. El respectă pe fiecare om și fiecare lucru și dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.

Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea Sfântului: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinți să verse din ochi șiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă și intensă care stăpânește inima sfinților îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar și pentru animale, pentru dușmanii adevărului și pentru cei ce le fac rău.”

Cât despre Sfântul Calinic de la Cernica, când nu avea bani să dea săracilor în orice oraș s-ar fi aflat, el se întorcea plângând către cei din preajma sa: „Faceți-mi rost de bani să-i dau acestor frățiori ai lui Iisus” (Matei 25, 40-45). Această compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferență și brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului și a patimilor. În comportamentul sfântului până și în gândurile lui, nu se întâlnește nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschinărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el culminează gingășia, sensibilitatea, transparența și ele se asociază curăției, atenției generoase față de oameni, disponibilității prin care el participă cu toată ființa sa la problemele și necazurile lor. În toate aceste calități se manifestă o realizare excepțională a umanului.

Există într-adevăr o distincție și o noblețe plină de afecțiune în aceste forme superioare ale gingășiei care lasă în urmă distincția și noblețea obișnuite, distante și formale. Această gingășie nu evită contactele cu oamenii cei mai umili și nu se sperie de situațiile în care alții ar crede că se înjosesc. Modelul acestei gingășii este „kenoza” lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de păcătoși, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce țin la reputația lor. „Kenoza” lui Hristos este o gingășie spirituală. El își arată prin aceasta voința de a nu-i apăsa pe cei umili, de a nu-i stânjeni. Prin „kenoză” El a vrut să deschidă drum spre inima lor. Prin gingășie voia să-i facă să renunțe la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o duritate în care disprețul celui inferior corespunde celui al superiorului. Prin „kenoza” Sa, Hristos a vrut să frângă zidul brutalității care învăluie ca o cochilie, pentru a o apăra, delicata esență a umanității adevărate.

În gingășia comportamentului lor, sfinții s-au inspirat din „kenoza” lui Hristos. Ei sunt, în același timp, precursorii etapei viitoare a umanității când în relațiile umane va domni gingășia. Căci oamenii, mereu nesatisfăcuți de egalitatea exterioară pe care reușesc să o realizeze între ei, aspiră acum spre un nivel superior al relațiilor reciproce marcate de gingășie. Grație unei conștiințe a cărei sensibilitate a fost hrănită și desăvârșită prin această sensibilitate a lui Dumnezeu făcut om pentru oameni la care ei participă, sfinții sesizează stările de spirit cele mai discrete ale celorlalți și evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuși să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor și să-și învingă dificultățile. De aceea un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalți o nevoie abia schițată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbește atunci să împlinească această cerere și se dăruie în întregime. Dar el citește la ceilalți și necurățiile lor, chiar și pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curățitoare prin forța delicată a propriei sale curății și prin suferința pe care i-o provoacă intențiile rele ale celorlalți sau dorințele lor perverse. Și această suferință rămâne în el. În fiecare din aceste situații el știe când și ce trebuie să facă; știe de asemenea când trebuie să tacă și ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al sfinților, manifestare nouă a nobleței distincției lor, poate fi considerat un fel de „diplomație pastorală”.

Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenție, de participare, fără nicio grijă față de sine, o căldură care îi încălzește pe ceilalți și care le dă sentimentul că au dobândit putere și îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfească, să ia asupra sa durerile celorlalți, dar și un zid de neclintit pe care toți se pot spijini. Participând astfel la destinul celorlalți, el face uneori dovada unei mari discreții, alteori dimpotrivă el se manifestă cu efuziune. Inutil să mai amintim dezinteresul său desăvârșit în relațiile cu ceilalți. De altfel, nimeni nu este mai smerit decât el, mai lipsit de orice artificialitate , mai departe de orice fanfaronadă, mai „firesc” în comportamentul său, deși acceptă tot ce este cu adevărat omenesc, toate situațiile modeste și uneori ridicole ale umanității noastre care este mare doar atunci când nu se laudă cu măreția sa. Sfântul creează astfel, de îndată, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de intimitate între el și ceilalți. În acest fel, el umanizează relațiile cu ceilalți și le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuși a devenit profund uman și autentic. El vorbește cu gingășie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slăbiciunile celorlalți, în același timp creează condițiile unei relații directe, sincere și deschise a celorlalți cu el; îi impinge astfel să-i mărturisească sincer slăbiciunile și păcatele lor și le dă puterea de a le birui.

Sfinții au ajuns la simplitatea pură pentru că au depășit în ei înșiși orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depășit lupta dintre suflet și trup, dintre bunele intenții și faptele pe care le săvârșesc, dintre aparențele înșelătoare și gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem și ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat” pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este motivul pentru care se pot dărui în întregime și oamenilor în relațiile cu aceștia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile acestora, o fac pentru a nu-i descuraja și pentru ca și în ei să sporească rușinea, delicatețea, recunoștința, simplitatea și sinceritatea.

Sfinții dau întotdeauna curaj. Uneori ei micșorează pentru aceasta proproțiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginație slăbiciunilor lor, păcatelor și patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau neputinței totale. Dar uneori ei reduc de asemenea și orgoliul celorlalți cu un umor delicat. Ei surâd dar nu râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori în fața faptelor imorale și a patimilor condamnabile ei își arată seriozitatea dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-Se, Fiul lui Dumnezeu Însuși a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om, ei Îl văd pe Hristos. Dar, în același timp, ei înjosesc orgoliul celorlalți dându-se pe sine pilde de smerenie. Astfel ei restabilesc neîncetat egalitatea naturală dintre oameni.

Prin smerenia sa sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toți l-au părăsit. Pentru el nicio greutate nu este de netrecut, nicio piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva dintr-o situație disperată. El vădește atunci o putere și o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm și cu o încredere de nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugăciune stăruitoare.

El este ființa umană cea mai smerită dar, în același timp, el este o figură neobișnuită și uimitoare. El provoacă la ceilalți sentimentul că au descoperit în el, și prin el în ei înșiși, umanitatea adevărată. (…) Sfântul nu face uz de nicio forță pământească, nu dă ordine cu asprime, nu poruncește cu severitate. De asemenea, nicio critică nu se ridică în noi împotriva lui și nu simțim născându-se nicio împotrivire față de el. Căci el întruchipează pentru noi persoana lui Hristos, deopotrivă delicată și puternică. Poate vom căuta să-l evităm mai mult decât pe cel care ar comanda cu severitate. Căci în el simțim această ireductibilă fermitate (o fermitate fără crispare), totala identificare a persoanei sale cu binele. Acesta este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal, părerile și sfaturile pe care el le exprimă cu delicatețe, cu privire la ceea ce ar trebui să facem, devin pentru noi porunci mai imperioase decât orice poruncă pământească, porunci pentru a căror împlinire am fi capabili de orice efort și orice sacrificiu. Căci gingășia sfântului este deopotrivă fermitate și bunătate. Și una și alta se situează în iradierea divină și lasă să transpară ordinea bunătății divine care prin blândețe se impune cu o autoritate absolută. În același fel, sfatul sfântului se impune ca o eliberare de această desfigurare și de această neputință în care ne aflăm, de această neîncredere care se află în noi. Simțim ceea ce sfântul ne-a recomandat ca o putere și o lumină sigură pe calea mântuirii pe care ne-a făcut să mergem pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea.

Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el culmea bunătății și a curăției, acoperită de voalul smereniei care o face încă și mai atrăgătoare. Trebuie să facem un efort ca să descoperim strădaniile renunțărilor sale ascetice și ale iubirii de oameni, dar măreția sa impune prin aerul de bunătate, de simplitate, de smerenie și de curățire care se degajă din el. (…) Sfântul reprezintă firea omenească curățită de zgura subumanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparență restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere și sensibilitate infinită care este Dumnezeul întrupat. Este persoana angajată într-un dialog pe deplin deschis și neîncetat cu Dumnezeu și cu oamenii. Este transparența clară a zorilor luminii divine eterne în care se va desăvârși umanitatea. Este reflexul maxim al umanității lui Hristos.

***
Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu 2003

Reflexia pe suprafața unei structuri interne / AMT Photo

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s