La Școala lui Eckhart: Abgeschiedenheit / Curs de MISTICĂ GERMANĂ de Nichifor Crainic

Wise Old Man – Source: viewbug.com

Maestrul Eckhart (1260-1327/28) – Teolog și scriitor dominican care a fost cel mai mare mistic speculativ german. În transcrierile predicilor sale în germană și latină, el prezintă cursul unirii dintre sufletul individual și Dumnezeu.

Alte informații aici : https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/maestrul-eckhart-o-gandire-mistica-originala

În om există doi oameni: unul interior și unul exterior. Cel exterior, adică omul simțurilor și al puterilor psihologice, e atras către lumea dinafară, către lumea creaturală, condiționată de timp și de spațiu. Căutând să cunoască fiecare lucru în parte, el se împrăștie, se risipește și se pierde în diversitatea creaturilor care, în sine, nu sunt nimic. Omul interior, omul ca ființă pură, trăiește înafară de condițiile de timp și de spațiu. Ființa lui, prin adâncul ei (prin acea scânteie primordială), e fondat în Dumnezeu. Întoarcerea la obârșie sau, cu vorbele lui Eckhart, nașterea lui Dumnezeu în suflet nu e altceva decât sentimentul negrăit al identității dintre eul uman și eul divin, dintre ființa umană și ființa divină. Cu alte cuvinte, fericirea e îndumnezeirea omului. Aceasta presupune și cere neapărat biruința omului interior asupra omului exterior.

Elogiul izolării absolute s-ar părea total inuman și monstruos dacă am înțelege superficial gândirea lui Eckhart, dacă am crede că el neagă iubirea, smerenia și mila. Departe de a le nega însă, el face numai o analiză comparată între ele, socotite ca valori morale indiscutabile, și între Abgeschiedenheit, pentru a scoate în evidență eminența acesteia. În general vorbind, puterea aceasta de analiză metafizică a psihologiei religioase, subtilă, îndrăzneață și paradoxală, e proprie geniului lui Eckhart. După dânsul, numai un Juan de la Cruz va mai fi în stare de o privire atât de ascuțită în adâncimile sau înălțimile de abis ale spiritualității.


Doctrina magistrului Eckhart: Spiritualitatea.

Care e supremul scop religios al omului? Fericirea, viața veșnică, unirea cu Dumnezeu sau vederea la față către față a lui Dumnezeu în eternitate. Dar nimeni nu poate ajunge până acolo altfel decât prin opera mântuirii. Căci între om și Dumnezeu stă păcatul – pe care omul l-a săvârșit prin propria lui voință liberă, dar pe care omul singur nu mai e capabil să-l răscumpere. Răscumpărarea e darul universal, pus la îndemâna omului căzut, prin sacrificiul lui Iisus Hristos. În Hristos ne este dată posibilitatea răscumpărării, posibilitatea mântuirii.

După magistrul Eckhart de asemenea scopul suprem al omului e fericirea. Dar condiția acestei fericiri veșnice nu e răscumpărarea din păcat. După felul lui de a gândi, fericirea sau sfințenia nu e un efect al mântuirii; el nu vede necesitatea mântuirii fiindcă mântuirea necesită păcatul, iar magistrul Eckhart socotește păcatul ca fiind altceva decât îl socotește doctrina creștină. El consideră răul în general ca inexistent. Răul nu e ceva; păcatul nu e ceva. Răul nu e nimic; păcatul nu e nimic. În afară de Dumnezeu, nu există decât ceea ce Dumnezeu a făcut. Prin urmare, răul și păcatul, nefiind creaturi ale lui Dumnezeu, n-au existență; sunt non-existente. Sunt absență de ființă. Se poate totuși vorbi despre păcat într-un anume sens. Păcatul e, pentru Eckhart, o direcție greșită a omului care, în loc să se îndrepte spre Dumnezeu, se îndreaptă spre creaturi. Creaturile în sine, după învățătura lui condamnată, nu sunt nimic. Sunt neant:

Toate creaturile sunt pur neant. Eu nu spun că ele sunt mici sau că ele sunt ceva; ele sunt un pur neant. Ceea ce nu are ființă e neant. Creaturile toate n-au ființă, fiindcă ființa lor atârnă de prezența lui Dumnezeu. dacă Dumnezeu se întoarce de la ele o singură clipă, ele devin neant.
Dacă omul se îndreaptă spre creaturi , se îndreaptă spre neființă, spre nimicnicie. Păcatul, prin urmare, e o direcție spre nimicnicie, e o absență de ființă. Considerat astfel, păcatul e ceva îngăduit de Dumnezeu cu un scop pedagogic, ca să ne exprimăm astfel. Prin el, omul, alunecând spre creaturi, e apucat de panica neființei ca în momentul când s-ar găsi pe marginea unei prăpăstii. Senzația aceasta îl determină să se întoarcă spre ființă cu o iubire mai înflăcărată și cu o umilință mai purificată. Păcatul joacă astfel rolul unei funcții morale: acela de a apropia și mai mult pe om de Dumnezeu. Măreția lui Dumnezeu strălucește deopotrivă și în rău și în vină și în pedeapsa pe care ar atrage-o vina după sine, învață Eckhart – învățătură care iarăși i-a fost condamnată de Biserică. Dumnezeu nu pedepsește, fiindcă, necreând păcatul, n-avea de ce să creeze pedeapsa. Dacă adăugăm la aceasta afirmația lui Eckhart că până și în fundul iadului natura se păstrează nobilă în substanța ei divină, vom avea motivele marelui optimism de care e însuflețită doctrina misticului nostru. (…)

Învățătura despre păcatul care apropie pe om de Dumnezeu și-l face și mai iubit e la un pas de aberațiile anumitor secte din Rusia modernă, care practicau excesul păcatului pentru a elibera pe om și a-l apropia de Dumnezeu. Apropierea e în logica lucrurilor deși lui Eckhart nu i se poate imputa că a predicat excesul păcatului. El e, dimpotrivă, un om teribil de auster și de exigent. Dar, departe de a predica desfrâul, el dă păcatului o explicație capabilă de consecințe funeste.

Pentru a-l înțelege mai bine, chestiunea trebuie transpusă pe un plan ontologic. Dacă Dumnezeu e ființa și dacă ființele există numai prin Dumnezeu, atunci pentru fiecare om în parte și pentru toată omenirea la un loc, fericirea sau sfințenia constă în întoarcerea la obârșia ființei, la Dumnezeu. Și tot astfel, nefericirea constă în depărtarea de această obârșie divină.
Considerat sub raport spiritual, omul e supus unui joc mobil de abstracție între Dumnezeu și între creaturi. Jocul acesta e înlesnit de faptul că în om există doi oameni: unul interior și unul exterior. Cel exterior, adică omul simțurilor și al puterilor psihologice, e atras către lumea dinafară, către lumea creaturală, condiționată de timp și de spațiu. Căutând să cunoască fiecare lucru în parte, el se împrăștie, se risipește și se pierde în diversitatea creaturilor care, în sine, nu sunt nimic. Omul interior, omul ca ființă pură, trăiește înafară de condițiile de timp și de spațiu. Ființa lui, prin adâncul ei (prin acea scânteie primordială), e fondat în Dumnezeu. Întoarcerea la obârșie sau, cu vorbele lui Eckhart, nașterea lui Dumnezeu în suflet nu e altceva decât sentimentul negrăit al identității dintre eul uman și eul divin, dintre ființa umană și ființa divină. Cu alte cuvinte, fericirea e îndumnezeirea omului. Aceasta presupune și cere neapărat biruința omului interior asupra omului exterior. Biruința aceasta, care în realitate e o strădanie de un eroism spiritual neasemănat de greu, se obține prin ceea ce Eckhart numește Abgeschiedenheit. Termenul acesta rezumă întreaga concepție spirituală, mistică și ascetică a Magistrului Eckhart.

Ce înțelege el prin Abgeschiedenheit?

Termenul înseamnă despărțire, izolare. Henri Delacroix îl traduce în franțuzește prin cuvântul abstraction. Ilse Roloff îl traduce prin expresia latină unio mystica, unirea sufletului cu Dumnezeu. În realitate, Eckhart dă cuvântului Abgeschiedenheit un înțeles larg cuprinzător în care intră și ascetica și mistica. Condiția primă a unirii mistice e despărțirea de lume și despărțirea de eul propriu sau, în termenii noștri: lepădarea de lume și lepădarea de sine. Ea presupune apoi, ca un al doilea stadiu, concentrarea psihologică progresivă până la intensitatea unică a contemplației intelectuale sau „abstracțiunea”. Ultimul stadiu, care e unirea mistică, încorporează această lucrare ascendentă de spiritualizare. Pe vremea sa, știința spiritualității nu era dezvoltată din punct de vedere teoretic atât de clar și ordonat cum o avem azi. Afară de aceasta, pe el îl interesează totdeauna numai ceea ce i se pare esențial – lucrurile secundare, sau lucrurile presupuse ca știute lăsându-le mai totdeauna în umbră. Pentru el Abgeschiedenheit e un termen larg cuprinzător în care intră rând pe rând înțelesul celor trei trepte ale vieții spirituale: via purgativa, via illuminativa și via unitiva. Ceea ce îl interesează însă în mod special și insistent e ultima treaptă, și sensul ei umple cel mai adesea termenul Abgeschiedenheit.

Abgeschiedenheit e virtutea tuturor virtuților. Însemnătatea pe care i-o dă Eckhart se vede din introducerea la celebra predică pe această temă. Am studiat cărți multe, ne spune el, atât păgâne, cât și creștine, m-am sârguit cu profeții Vechiului și cu ai Noului Testament, muncit mereu de întrebarea: care e suprema virtute prin care omul poate să reajungă „egal cu arhetipul cum era el în Dumnezeu și în care nu era nicio deosebire între om și Dumnezeu, mai înainte ca Dumnezeu să creeze făpturile”. Și în această introducere, care prevestește cu sute de ani mai înainte prologul din Faust, Eckhart declară că suprema virtute e Abgeschiedenheit.
Ea e mai presus de iubire.
Ea e mai presus de smerenie.
Ea e mai presus de milă.
E mai presus de iubire, deși Sfântul Pavel și după el mulți învățători socotesc că, dacă toate le-ai avea și iubire nu ai, nimic nu ești [1 Co 13,2]. „Eu însă pun mai presus de iubire lepădarea de sine și de lume”, zice Eckhart cu o convingere atât de categorică, încât nu se sfiește să înfrunte pe însuși Apostolul neamurilor. Întâiul motiv care îl determină la această preferință e următorul: iubirea mă constrânge pe mine să iubesc pe Dumnezeu; lepădarea Îl constrânge pe Dumnezeu să se unească cu mine. Lui Dumnezeu Îi e mai ușor să Se unească cu mine decât mie să mă unesc cu El. Fiecare ființă e dispusă să se găsească în lăcașul ei propriu. Lăcașul lui Dumnezeu e unitatea și puritatea. Dar în mine unitatea și puritatea le poate da numai lepădarea.

Pentru a înțelege mai bine acest fel de a judeca, să ne reamintim că Dumnezeu nu îngăduie nicăieri și nicio clipă golul. Iar lepădarea provocând în suflet un gol total, Dumnezeu trebuie să-l umple cu ființa Sa, din necesitate. Al doilea motiv pentru care lepădarea e mai presus de iubire e următorul: iubirea de Dumnezeu mă obligă toate să le îndur, în vreme ce lepădarea mă obligă să fiu primitor numai de Dumnezeu. Căci în durere, în îndurarea din iubire, creaturile din pricina cărora îndur sunt încă prezente în spiritul meu, pe când lepădarea înseamnă o separație totală a mea de ele. Nimic nu e atât de aproape de neant ca lepădarea. Iar Dumnezeu, care creează din nimic, numai în acest gol al sufletului Se poate naște.

Precum lepădarea e mai presus de iubire, tot astfel e mai presus de smerenie. Întâiul motiv e următorul: smerenia e nimicirea eului propriu, dar lepădarea e mai mult decât atât fiindcă între ea și neant nu mai există nicio deosebire. Smerenia desăvârșită poate să stea de sine, dar nu e totul; lepădarea desăvârșită nu poate să stea fără smerenie desăvârșită, fiindcă o presupune ca treaptă imediat inferioară. Iar două virtuți sunt mai bune decât una singură. Al doilea motiv e următorul: umilința sau smerenia implică prezența creaturilor fiindcă se pleacă în fața lor; lepădarea, considerată ca izolare absolută, face abstracție de creaturi; ea e singură în sine însăși. Ea suprimă prin urmare orice raport de egalitate sau de inegalitate cu altceva, orice raport de iubire sau de durere. Ea e singură în sine însăși, fiindcă nu vrea să fie nimic altceva.

Precum lepădarea e mai presus de iubire și de smerenie, tot astfel e mai presus de milă. Mila presupune ceva în afară de tine, a cărui suferință te mișcă. Ea e un anume raport afectiv față de creaturi. Prin urmare, mila îți tulbură sufletul cu prezența creaturilor. Dar izolarea, făcând abstracție de tot ce e creatură, nu e tulburată și nu vrea să fie tulburată de nimic.
Așadar, conclude Eckhart, toate celelalte virtuți au câte un defect. Singură lepădarea e asemănătoare lui Dumnezeu. Elogiul acesta al izolării absolute s-ar părea total inuman și monstruos dacă am înțelege superficial gândirea lui Eckhart, dacă am crede că el neagă iubirea, smerenia și mila. Departe de a le nega însă, el face numai o analiză comparată între ele, socotite ca valori morale indiscutabile, și între Abgeschiedenheit, pentru a scoate în evidență eminența acesteia. În general vorbind, puterea aceasta de analiză metafizică a psihologiei religioase, subtilă, îndrăzneață și paradoxală, e proprie geniului lui Eckhart. După dânsul, numai un Juan de la Cruz va mai fi în stare de o privire atât de ascuțită în adâncimile sau înălțimile de abis ale spiritualității.

Ce este deci această putere mai tare ca iubirea, mai tare ca smerenia, mai tare ca mila?

Adevărata izolare înseamnă că spiritul, în tot ce i se întâmplă, fie iubire, fie durere, fie onoare sau rușine, stă atât de nemișcat cum stă un munte larg, nemișcat în adierea vântului.

Această imobilitate, această totală abstracție de lume și de sine însuși, face pe om egal cu Dumnezeu. Din nemișcata izolare a lui Dumnezeu izvorăște puritatea, simplitatea și nemodificabilitatea Sa. Pentru a ajunge egal cu Dumnezeu, omul trebuie să se transforme în puritate, în simplitate și în imobilitate. Dar aceste trei cuvinte ale lui Eckhart nu sunt altceva decât cele trei căi clasice ale vieții mistice: purificarea, iluminarea și unirea mistică sau extazul. El adaugă un lucru care se întâlnește rar în literatura lui și anume că la această egalitate cu Dumnezeu se ajunge prin har. Singur harul ridică pe om din vremelnicie în sânul eternității divine, din mobilitate în imobilitate. Abgeschiedenheit e astfel înfrângerea timpului și a spațiului, înfrângerea omului exterior prin omul interior fondat, dincolo de timp și spațiu, în Dumnezeu.

***

Nichifor Crainic, Cursurile de mistică, Ed. Deisis, Sibiu, 2010

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s