A trăi virtuos e un act de tărie / din Cursul de Teologie morală – Ioan Zăgrean

A trăi după firea noastră, nu înseamnă a trăi după firea fizică, ci după menirea pusă de Dumnezeu sufletului nostru.

O virtute e cu atât mai de prețuit cu cât mai grele erau condițiile de a fi împlinită.

*
Virtutea e însăși legea vieții omului, destinația care i s-a dat de la început, și de aceea a trăi virtuos înseamnă a trăi după legea propriei tale naturi, cum zice Spinoza.

Dacă virtutea e viețuirea după propria lege a firii, ar urma ca ea să fie ușoară, așa cum e ușor să respiri în aer curat și greu într-o atmosferă încărcată. Cu toate acestea nu e așa, fiindcă a trăi după firea noastră, nu e a trăi după firea fizică, ci după menirea pusă de Dumnezeu sufletului nostru. În om a intrat elementul de dezechilibru, care poartă numele de păcat, așa că virtutea care trebuia să se împlinească ca ceva spontan, acum e cu greu îndeplinită. Din pricina aceasta, noțiunea de tărie, care se adaugă la definiția virtuții, e foarte de trebuință, fiindcă a trăi virtuos e un act de tărie și de energie.

Nivelul moral al unei societăți îngreunează practica unei virtuți superioare acelui nivel. Și apoi cel ce practică virtutea atârnă întrucâtva de starea morală a societății în care trăiește. O virtute e cu atât mai de prețuit cu cât mai grele erau condițiile de a fi împlinită. Într-un mediu unde totul merge bine, nu e mare meritul individului care merge și el după datoria lui, fiindcă e dus de curent. Cine trăiește cu totul cinstit într-o asemenea stare poate să merite mai puțină prețuire decât acela care ici și colo are și câte o scădere, dar care luptă din greu pentru a se menține într-un mediu foarte vitreg. Virtutea trebuie pusă în deplina circulație sociale și numai atunci îi pricepi valoarea și-i poți da nota cuvenită.

Virtutea a fost ținta pe care au indicat-o toți moraliștii. Ea e un capitol care se găsește în toate sistemele de morală, numai că mijloacele de a ajunge la ea au fost diferite. Pentru Socrate, calea cea mai sigură era știința, adică cunoașterea lucrurilor. Cine știe binele, îl face – cale evident falsă care nu duce deloc la virtute, dacă nu mai este altceva care s-o ajute. Pentru Platon, binele era adevăratul chip al frumuseții. El are în sine însuși putere de atracție. E de ajuns ca cineva să-l vadă, pentru ca să-l și practice – altă cale nu duce la rezultat. Pentru Kant, calea virtuții e ideea de datorie. În felul acesta, toți moraliștii caută să sape în adâncul sufletului omenesc, doar-doar vor găsi toarta de care să agațe lanțul care să tragă spre virtute.

**********************
Arhid.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Morala creștină, Manual pentru seminariile teologice, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca 2002

Sursa foto: crestinortodox.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s