Alchimistul creștin / Fragmente filosofice de Petre Țuțea

Petre Țuțea (1902-1991) – portret de Adina Romanescu, 19 sept. 2020 / Sursa foto: https://leviathan.ro/petre-tutea-portret-de-adina-romanescu/

*

Sunt vinovat că am râvnit
Mereu numai la bun oprit.

Ispitele ușoare și blajine
N-au fost și nu sunt pentru mine
În blidul meu ca și în cugetare

Deprins-am gustul otrăvit și tare.

Psalm, T. Arghezi

*
Omul este un amestec de sfânt și drac chiar când pare a fi integru.

Petre Țuțea

*
Iubesc pe acela care dorește imposibilul.

Faust, Goethe

*
Omul n-a ajuns încă „să se cunoască și să se stăpânească, să cunoască natura și s-o stăpânească”, cum spune Spinoza. În simbolica lui stăpânesc ficțiunile utile, comode sau plăcute, n-a ajuns încă să iasă din cușca simțurilor, n-a atins sfera explicației, a libertății de mișcare, prin cunoașterea dogmatică a cauzelor. În el și între el și cosmos s-a instalat sofistica desfășurată istoric în stiluri și sisteme diferite, culminând în ficționalismul modern.

Când dorim adevărul, lumina pură a Absolutului, ieșim din câmpul experienței utile și înșelătoare, din lumea întâmplărilor. „Demnitatea omului are sediul în știință”, adică în omul autonom, cercetător al naturii, cum a gândit Bacon. Nu. La acest nivel al existenței, rămâne „un animal rațional, muritor și bolnav” (Sf. Augustin), deosebindu-se de restul vietăților prin complexitatea rațional-mecanică a mijloacelor în lupta de adaptare, prin pseudo-valorile morale și estetice, prin corupție întinsă, disciplinele minții neputându-l scoate din impas, aceste plăsmuiri presupus-autonome fiind străine de adevărul revelat.

Omul istoric moștenește pe cel primordial, care, jucându-se pe frânghia libertății, a împletit purul cu demonicul, viața cu moartea, lumina cu întunericul, libertatea cu înlănțuirea, și rămânând captivul jocului dintre el și lume, perpetuu neîmplinit, este un amestec de sfânt și drac chiar când pare a fi integru. Certitudinile lui sunt limite formale ale minții sau absolutizări. El îmbracă și forma bolnavă a solipsismului și toate bolile și viciile imaginabile. Nu poate ieși singur din el și din natură.

Mistica creștină a scos omul de sub stăpânirea naturii destin, prin ființa supremă care, creându-l, l-a destinat nemuririi, definitorie pentru libertatea reală, pentru depășirea jocului vieții și al morții, supranaturalul asigurându-i mișcarea suverană în natură.

Gânditorul creștin știe că în lumea aceasta poate numi și stăpâni lucrurile prin însărcinarea divină, iar în cea de dincolo este supus esențelor contemplate. Aici este înzestrat cu minte pentru a cunoaște, a stăpâni și a se mișca liber între bine și rău, ca mintea lui Ulise care l-a scăpat de cântecul Sirenelor, „joc dublu între seducție și moarte” (P. Decharme). Așa trebuie concepută figura unui alchimist, cunoscător al lumii aparente, a cărui știință nu-i deschide poarta spre Absolut, dacă nu este însoțită de credință.

Așadar, alchimistul creștin știe că nu se poate mântui prin cunoaștere, ci prin credință, dar, ca om de știință, având conștiința celor două lumi, este obligat s-o cunoască și stăpânească pe cea de aici, demnă de trăit, credința în Dumnezeu obligându-l să respecte și creația Lui. Prin poziția lui se deosebește de sfânt, care este un mistic pur. El unește în conștiința lui teologică religia și știința.

*******
Petre Țuțea, Bătrânețea și alte texte filosofice, Ed. Viitorul Românesc, București 1992

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s